La colindat

Pentru ca azi e Colindul; pentru ca aproape ca niciodata au sunat multi copii la usa, poate din cauza de recesiune. 50 de bani, un leu, un covrig si-un mar nu strica. Pentru ca mama mi-a amintit de un colind autentic, cred ca unicul trait de mine. 

Acum 17 ani in urma. De-abia murise bunicul; ramasesem la tara pentru parastasul de dupa inmormantare. Vecinul de la 2 case distante de noi si-a luat nepoata, pe mine si pe Mihnea si a plecat cu noi, prin sat, la colindat. Ne-am infofolit peste poate, mi-am luat traistuta in care imi tineam candva la gradinita botosii si am luat-o din loc. Mihnea, adica fratele meu si-a luat niste cizme ramase de la mine mostenire, mov, din cauciuc, cu vreo 2 numere mai mari.  Eram luati pe nepusa masa la urat in sat. Texte nu aveam, incepeam si terminam cu "Buna seara la Mos Ajun!"

Erau nameti mari atunci, ninsese mult, trebuia sa sapi adanc sa ajungi la pamantul bocna inghetat.  Iara noi am luat soseaua din fata casei si ulita din spate la colindat. Imi amintesc ca aveam traista plina de mere si nuci si ca la nici 3 pasi facuti ma poticneam in cate-o ridicatura de zapada. De fapt, ceea ce mi-a amintit mama azi si m-a facut sa rad cu lacrimi era supararea mea ca trebuia sa-l car pe Mihnea cu mine; bietul de el, la doi pasi facuti isi pierdea cizma mov in zapada si ramanea cu piciorul gol, in urma, strigand: Ioana, mi-am pierdut iar cizma!". Avea 3 ani atunci; iara eu ma intorceam, pierzandu-mi sirul drumului prin zapada, ii scoteam cizma, il incaltam, il trageam de mana, pe pici dupa mine, bodoganind. 

Cand am ajuns inghetata acasa, mi-am descarcat imediat supararea: "mama, eu pe frate-meu nu-l mai iau niciodata cu mine."

Si nici nu aveam cum sa-l mai iau, pentru ca de atunci n-am reusit sa mai traiesc, macar in suflet, un colind autentic; pentru ca pe cat de indoliat mi-a fost atunci Craciunul, pe atat de alb, rece, bogat, copilaresc mi-a fost colindul.

Chiar are sa ajunga Mosu?

Ieri, undeva pe strada o fetita inghesuita in fas: "mami, crezi ca mosu e destul de inalt sa puna steluta in varful bradului?" - "cum sa nu, mama, precis are sa ajunga..."
Culmea, astept Craciunul. Precis are sa fie asa cum a fost odata. Cu mult, foarte mult timp in urma, cand ma duceam in vizita la vecina de palier sau la nasa si ma intorceam acasa si gaseam, spre fereastra sufrageriei, un brad inalt, feeric luminat. Cred ca era numai o amarata de cetina comunista, pe care cu greu o scotea mama din covor peste vreo 2 saptamani prelungite. Dar, venise Mosu (gerila). Sau cand suna telefonul, mama imi zicea ca Mosu ma cauta, iar eu cu inima in gat silabiseam ca am fost cuminte uitand complet lista de cadouri la care ma gandeam. Era doar un vechi prieten, Mosoiu meu, cum ii ziceam, cu o tonalitate fenomenala de Mos, a carui voce, Dumnezeu sa-l odihneasca, imi dadea suras pe buze ceva mai tarziu.
Sau diminetile cand ma trezeam si gaseam fereastra acoperita intr-o palma de zapada si fugeam in boxa sa imi iau sania verde, mirosind a plastilina, bunicul care ma tragea apoi spre sifonaria din piata.
Un Craciun de-asta astept iara. Cu tot ce are el neasteptat. Pentru ca e bine sa mai crezi in lucrurile bune sau rele care pur si simplu vin fara sa le ceri, fara sa le pregatesti. Pentru ca mai exista minuni.
Pentru ca neasteptat Smokie sper sa ma intrebe in prag de vacanta "have you ever seen the snow?"

Snobisme

Fiecare avem ceva snobism in noi. Mai mult sau mai putin; unii zic ca-i eleganta snobismul asta.
Dar parca eleganta nu striga. Ma rog, daca s-ar numi snobism bautul berii din pahar.
Mai rau e snobismul care ne face sa cautam eticheta pe salamul ingurgitat. Sau de pe sticla de apa plata.
Snobismul de a ne distra in spatii cu rezonanta in tabloide. De a purta eticheta pe polimerii sintetici de pe noi.
De a epata neconditionat si la tata Safta de la tara.
Snobismul de camasa cu guler scrobit si cravata, de corporatist care nu vede, nu cere nimic de la ceilalti oameni ai muncii. Snobismul de diploma care te aseaza pe piedestal in jurul celor ce te-au vazut si-n scutece. Snobismul de prea multa stiinta care te transforma intr-un alambicat complicat care are amnezie pentru tot ce a fost prea cunoscut, apropiat in trecut. Snobismul cuibului in care nu iti mai gasesti locul acum.
Si mai e un snobism al naibii de perfid in care oamenii se considera a fi prea modesti, prea amabili, prea "de-ai lor", in exceptionalul lor bine inradacinat.

drum drept

De cate ori nu alearga metroul iar tu sprijini in imbulzeala umana o usa; care poate sau nu sa se deschida la urmatoarea statie; sa pici dureros afara - urmatoarea statie scapi sau ba. Sau mai bine iti deschizi urechile si ochii si sinapsele. In itinerarul asta ,din cand in cand, mai putem fenta viteza drumului sau usa. Putem ocoli iesirea din drumul drept, macar de cateva ori in viata. Cu mintea noastra.

Buzzzz

Am o buburuza argintie careia ii veghez de la fereastra somnul. Nu-i stiu inca butoanele, stropeste cu apa ca nebuna si nu stiu cum sa-i cumintesc stergatoarele. O sa zboare ea curand plina de avant si cai putere. Am sa fiu o plina de devotament taximetrista...catorva trasee.

Pasi

Am plecat la plimbare de capturat "clisee" pe strasse. Stiti, acele mese strajuite de 2 persoane si-o lumanare intre ele. Si rotocoale de fum ce se ridica la plictiseala. Cu un el cu-o mana sprijinita in lungul mesei vanand o atingere. O ea cu cotul sprijinit pe genunchi si barbia in palma cititindu-l din ochi. O rama suficienta. Un alt el vorbind la telefon si ea analizand cam la 5 minute meniul. Si altii masurandu-si merindele din farfurie. Altii masurandu-si lungimea bratelor unite peste fata de masa; si atingerea degetelor. Intr-un colt, o privire intoarsa spre orchestra si alta dincolo de geamul afumat al barului. Perechi, perechi, ca intr-un colaj fotografic.

Numai o masa a ramas goala in cafeneaua de pe strasse. Acolo, cu fata direct spre intunecimea de-afara. Asteapta tacuta sa descantam povestile tale berlineze. Sa-i numaram petele de pe fata de masa si sa ascultam in galagie ritmul grabit al altor pasi de afara; fara acei acum absenti.

1 si 0

Nu suntem o bursa de valori, la care sa crestem sau sa scadem, in procente, tranzactiile. Daca nu intram in larga categorie a c..bip...urvelor jucam in sistem binar; doar 1 si 0. Nimic mai complicat. Ori da, ori nu. Fara compromisuri, fara sfortari, deschidem usa sau o inchidem definitiv; pentru ca traim mult prea putin ca sa mai avem timp pentru negocieri. Pentru ca, daca filtram totul prin neuroni alegem impacate numai o cale, cea sigurantei si increderii - nu in al doilea element al bastionului, ci in amandoi. In capacitatea de a duce, deliberat totul impreuna. Nu avem nevoie de diamante pentru a simti ce vrem. Chestia aia mare si stralucitoare doar eclipseaza.
Sistemul binar este singura cale de constructie; cand avem 1 si 1 totul e in regula; variatiile sunt fragile.
Prefer sa aleg imparul; de doua ori, in pereche - deliberat.

doftoriceli

Domnule candidat PNL, filiala sector 2 la Senatul Romaniei,

Primesc de la mata o carte de vizita in usa. Zaresc doar Dr. Vlad Naicu scris mare central si intr-un colt ceva de PNL, sector 2, etc. Fara ochelari mai, mai, ca e o carte de vizita de doftor si nimic mai mult. Deci, votez un doctor. Pana acum, asa in mare, cam n-am habar (cu mici exceptii) ce am votat: zilieri, avocati, economisti sau ingineri. Tu iti folosesti titulatura din diploma (e chiar singura, nu esti poli-?) ca sa amagesti multimea. Una oarba nu, pentru ca daca ma gandesc bine, doftoriceala asta e cam contract cu viata si nimic altceva. Mai lasa loc de-o familie daca esti altruist cu tine, dar de politici cam greu. Ori una, ori alta...
Nu esti primu' care iti pui titulatura de medic-doctor pe usa. Avem asa, o zbatere de inimioara sa ne prezentam in afara de portile spitalicesti cu meseria. Da Gigel isi zice "sunt gunoierul Gigel" sau "constructorul de aeronave Pazvante"?.
Crezi ca daca iti pui Dr in fata esti mai presus de un amarat de avocat, economist sau inginer? Ca tu esti mai ales ca te-ai legat la cap cu n-spe ani de studii? Aia ce au in minus? Cred ca aceeasi pasiune ca si tine, daca nu mai mare.
Nu voi pricepe nicioadata infatuarea asta limitata de a ne mandri si scoate in vazul natiunii meseria. Cu alte cateva exceptii suntem printre putinii care abuzam. Stam asa cocotati pe un piedestal crezandu-ne cumva mai destepti, mai ipocriti, mai imaculati. Mai putini semeni, mai putin oameni. Mai putin domn Ionescu. Uitand radacinile ne ridicam spre varfuri. Cel mai rau e ca ramanem numa cu alte cateva varfuri ca noi. Uitam ca acolo la radacini suntem de fapt suflete cu aceleasi privilegii ca si alti "titrati", in furnicarul acesta urias de oameni.

3 zile de weekend

Si iata ca aproape imposibilul s-a produs. De mai mult de jumatate de an planuiesc o iesire si cu parintii si in final aceasta s-a produs. In vara ei au plecat singuri intrucat eu am stat de veghe la cap de frate bolnav de mononucleoza, iar acum din cauza de serviciu tata supraaglomerat iar stateam pe tusa. Numai ca minunea a tinut si la mine si val-vartej am aflat ca DA, plecam. Calatoriile astea sunt numai pentru nostalgia clipelor cand dormeam pe perna in spate, pe bancheta, si intrebam la nesfarsit unde si cum dorm Soarele sau Luna sau numaram pana la exasperare copacii de pe marginea soselei. M-am abtinut cu stoicism. Nu prea dadea bine la audienta de pe bancheta din spate.

Am revazut Brasovul. Si ca un facut - Domne, numai eu am parte de vreme ca asta, zice tata- soarele s-a ascuns de cand am coborat din masina la sosire pana la plecare, incat am batut Brasovul si imprejurimile cu 2 grade la bord si umbrela in mana. In rest nimic extraordinar, decat 2 locuri cochete, adica un Irish Pub parca si o clatitarie - La Republique- cu clatite incalzite la microunde dar decoruri placute, sa iti curga in tihna cafeaua cu alcohoale. Si-un KFC (spre deliciul masculilor) mai condimentat ca al de Bucuresti de care oricum nu am habar, magazine cochete din vitrina, drum facut iara la Cetatea Rasnovului, numai pana in poarta ca parintilor le e greu s-o urce, Poiana, mancare multa, discutii prelungite. Si-o veche tema, pe care mi-o asum in intregime, dar pe care toti mi-o reproseaza. Am asa un aiurea, dobandit sentiment de vina in a primi cadouri, fie ele de orice natura de la cei foarte apropiati mie. Frate-meu mi-a zis ca-s groaznica, ca el zau n-ar da un ban pe o femeie ca mine, care nu vrea sa inteleaga nimic din gesturile de multumire ale celorlalti. Nu prea aveti ce sa imi faceti, asa am ramas eu, cu litere prea mici as vrea sa scriu, cu un sentimente de obligatie din partea celui care le face. Ma simt josnic multumita. Invers nu-i asa, imi pregatesc cu o bucurie nebuna planuri de cadouri, testez piata si imi place sa le dau. Imi place sa simt multumirea de dupa, nu cea imediata deschiderii cutiei ci cea de mai tarziu, a incantarii pe care o aduce.
Cica fac o fata groaznica atunci cand le primesc, de alung omului orice bucurie. Nu-i asta fratilor, dar zau ca nu prea am cum sa ma vindec. Subiect inchis.

Sper sa revin si cu poze, cand filmul e gata developat. Pasiunea unora pentru fotografia veche facuta pe film te face sa resimti nerabdarea de altadata. Pacat ca avem un film voalat mai intai pe strada Sforii din Brasov, apoi de lumina brusc aprinsa de mama in camera . Dar unele lucruri ne raman si le purtam cu noi, nu scapam de ele, cat ne-ar fi pelicula de voalata.

Pe drumuri de tara

A fost o saptamana de bagaje. De desfacut unele si facut in 12 h altele. Si de blesteme la ultima calatorie.
Cum e sa pleci la un botez fara cadou? Sa ajungi la cativa pasi de iesirea din Bucuresti, sambata dimineata si sa realizezi ca nu ai esentialul. Drum intors, cale batuta, cadou recuperat. Apoi toate bune si frumoase, drum colorat de toamna pe meleaguri oltene si din senin bomboana proiectata direct in parbriz. Cu sirop cu tot,, direct din maxilare de sofer de tir, s-a proptit in partea de jos, facand o suprafata generoasa tandari, cu cateva raze de spartura pornind dintr-insa.
Si cum neexperimentatii isi inchipuie doar dezastru, am mers cuminti, ocolind alte sparturi de asfalt.
Cadoul s-a facut iar uitat, odata ajunsi, in drum spre biserica. Noroc ca aici a fost repede recuperat.
Si am dormit asa cum nu credeam ca mai exista, in centrul Craiovei, in hotel militar. Mai va amintiti camerele acelea de hotel unde stateam cu parintii pe bilele de sindicat la mare inainte de '89? De-asta am avut parte. Si de un pret pe masura: 30 ron double room /night.
Macar am mancat la Casa Universitarilor, vechea casa Romanescu, am vazut un oras pe care il uitasem ca fiind superb, cu oameni cu nimic mai prejos decat altii, un pic prea amabili, cu biserici din care slujba rasuna de pe banda magnetica si la ceas tarziu de seara, dar si dimineata mult prea devreme, facultatea la care am dat asa de back-up acum 8 ani. Am vazut-o in mijlocul zilei si nu infrigurata ca atunci, la 5 dimineata, asteptand sa se deschida poarta pentru viitorii candidati. Si cat mi s-a parut Craiova in cele 24 h de incantatoare, zau ca am zis Slava Domnului ca nu am avut ocazia sa imi fie 6 ani de facultate la fel de incantatoare. Pentru ca mult mai norocos mi-e drumul inapoi la Bucuresti. Fie el si de 4 ore pe traseul de 86 km dinspre Alexandria.

1.2.3.review

1. De sambata dupa-amiaza "De ce o batrana garbovita, cu neg pe nas si ochelari de ciclop ii face pacatosi in mijlocul strazii pe 2 amorezi aflati in limitele decentei stradale? Face semnul crucii si ocaraste in numele Domnului tot ceea ce ea nu a putut avea (poate)? Toti avem acelasi Dumnezeu, numai ca nimeni nu are dreptul sa judece cum vrem noi sa-l veneram. Batranele astea pun semnul Sfintei Cruci langa blestemele lor de mahala. Stiti, pana la urma, nimeni nu impiedica pe oricare dintre noi sa creada cum vrea el, sa se roage acolo unde vrea si cum vrea, sa posteasca sau ba, sa se pupe pe strada sau sub plapuma casei. Fiecare il gaseste pe Dumnezeu acolo unde simte el mai bine si nu neaparat dupa usa bisericii, femeia i se inchina asa cum vrea si nu cu stigmatul pacatoseniei - basma pe cap si absolvire de cele sfinte in zilele de menstruatie. Pentru ca Acelasi Dumnezeu ne primeste asa cum suntem de fapt, cu tot ce avem pe dinauntru si goi pe-dinafara"
   
2. De sambata seara "Oful babei mi-a trecut, mai degraba indarjirea ei bisericoasa mi-a aprins nebunia. Mai buna a fost indarjirea cu care o donsoara chiuia, mai ceva decat la o nunta "traditionala" la concertul Holograf de la Cafenea si acompania cu miscari pe masura...Iar alte doua tinere debutante dupa un antreu de poze cu mai marii formatiei s-au asezat in pozitie strategica pentru priviri languroase. Fustelor minime nu le-a iesit pasenta, si-au miscat armele singure spre alte locuri ofertante prin intunericul din parcul Tineretului"
3. De-nceput de saptamana "vremea de afara, programul complet aiurea imi spulbera tot calmul si parca, din ce in ce mai mult, imi deformeza simturile realitatii. Sunt prima care arunc piatra..."
   

Lessons

Pornind de la un articol depre generatia Bridget Jones, hoh, hop am ajuns la asta.

Pe drum

Fara drumul cu mijloace de transport ramai fara povesti de seara. Asa cum as fi ramas eu astazi. Bine ca e prea aglomerat ca sa ai timp sa le asculti, bine ca e traficul prea blocat ca sa ai timp din cand in cand sa ramai printre prea multi oameni.

Nu toti cersetorii sunt angajati. Exista si unii care pleaca asa, pe cont propriu.
Era orb si ne inghesuia destul de mult cand trecea printre randurile de calatori. A strans cam 5 ron pana la capatul troleului. Balmajea ceva cu "sa va aiba Dumnezeu in grija" si isi arata celor curiosi albul orb al ochilor. I-am facut loc sa treaca. N-am scos nimic din buzunar, desi am regretat la sfarsit.

A incercat sa coboare la una din statii, numai ca era prea tarziu. Unul dintre calatori l-a oprit si i-a zis sa stea linistit ca-l ajuta sa coboare. Asa a intrat in vorba cu el. Avea 32 de ani si era un om al nimanui. Locuia in caminele de la Vatra Luminoasa. Ajutor de handicap avea, cam 168 ron. Insotitorul, angajat al primariei, 320 ron. Candva lucrase la montaje si pini. Avea salariul lui plus pensia asta de handicap. Numai ca l-au dat afara.

In gluma un nene de la camin i-a spus zice ca ii da el un post de paznic. "Adica cum, sa strige hotul -uite sunt si eu aici!-"

Cam asta era povestea lui. Cat intervalul intre doua statii. Fara copii sau sotie. Fara nimic, decat cu 5 ron/transport, un baston de orientare si cu o singura, prea simpla poveste a celor 32 de ani.

Sincerely, L.Cohen

Domnule artist,
Ai uitat o singura melodie sa ne-o canti. Dar n-are a face, te mai asteptam si altadata, acolo in dans si ploaie. Pentru ca ai fost fantastic. Bisul extins la aproape jumatate de concert ne-a facut sa vibram.
Nu ai avut nevoie de artificii, intrari spectaculoase in scena. Ai venit pur si simplu ca un artist. La microfon ai dat drumul muzicii. Ti-ai scos palaria in fata publicului Tau. Si ai vorbit la fel de grav si muzical precum canti. La multi ani, L.cohen!

despre oameni

Cum facem ca mereu ne sarbatorim la colosul atat de blamat al Casei Poporului? Nu-i sarbatoare bucuresteana ori nationala sa nu desfacem sampania aici, sa nu combinam berea cu mititeii si sa spargem seminte pe gazonul din fata ei.

Mare dreptate are tata cand imi zice ca indiferent cat l-am ponegri noi pe ceausescu, fara el Bucurestiul ar fi avut mai putine bastioane de felul acesta, metrou si alte cele...

Macar asa aseara au avut cum sa se ridice, de pe zidurile inalte, reflectandu-se in ferestre 15 minute de artificii...

antiques

"In Piata Sf. Anton, langa Hanul lui Manuc (...) se va deschide intre 22 si 24 septembrie Targul de carti si obiecte vechi « Memoria Bucurestiului »".

L-am asteptat prea nerabdatoare. Ma visez mereu lipita de o masa plina de vechituri, cu alti 2-3 cumparatori alaturi, nu mai mult, sorbind fiecare maruntis din dezordinea de pe masa. Am crezut ca zilele astea, in spatele Hanului lui Manuc am sa imi satisfac mirajul. Visam la ceva gablonturi de bunica. Am gasit insa o combinatie de pietre multicolore "made in China", corali turnati din piatra rosie vopsita si argint de balci. O afacere de prostit oamenii, in floare.
Doar 3 colectionari isi tradau pasiunea. Bijuterii d-alea adevarate, la preturi de colectie. Mese pline de insigne, ace de par, vederi sepia si sifoane predecembriste.
Un nene simpatic, ne-a vandut aparate foto cu reducere pentru fotografii studenti. Pret sub cel de pe okazii.ro. Putini insa respectabili.
Colectionarii astia, cum au auzit de manifestatia bucuresteana si-au scuturat sertarele prafuite, in care altfel nu cutezau sa isi bage nasul. Prostii de la ai batrani, bune de strans la ghena. Pacat de promisiuni, pacat ca facem forme fara fond. La capat de balci treceai la arta medievala combinata cu ii, fote si oua vopsite. Si-un kurtos ingropat in susan si halvita. A lipsit muzica. Doar o manea trada populismul dintr-o magherna dosnica. Nici un patefon nu zgaraia placa.
Mai bine sa ne cante de sarbatoare bucuresteana Busuioc.

din glasul turmei

De ce atata limitare? Nu putem sa ne dorim si noi numai ceea ce banii nu pot cumpara? Nu ne-am saturat de trait in turma cautand "millions and diamonds"? E atat de utopic gandul asta? Chiar nu se poate atinge? Zau asa, ne-ajunge ca trebuie sa fim in pas cu tot ce cere culoarea unghiilor si lungimea fustei, pantalonii tigareta ori evazati,macar undeva sa fim mai sus de tocurile din multime...
http://www.youtube.com/watch?v=CBpdteZz-BA

L.C.

Cu Leonard Cohen am o relatie destul de lunga. Sa zicem ca la inceput a fost Shinead O'connor. Ea acoperea cam jumatatea exterioara a bancii mele din clasa a 5-a si a 6-a. In tus, cerneala, carioca sau scrijelit de compas. Eu aveam plete lungi si ea era cheala. Dar ce conta, un coleg zicea ca seman cu ea cu plete. Asa o fi, nici azi nu m-am agitat sa o vad altfel.
Am lasat-o balta prin liceu cred. Pe Leonard l-am gasit pe-un cd luat de o colega de la mare. Din cela home-made. Undeva prin liceu sau inceput de facultate am avut first date.
Acum mi-l pregatesc pe cel "live".
Da, domnule muzician, poet si romancier te astept sa imi canti. Batranetile sunt grele, rezista pana pe 21 septembrie, te rog. Sa nu lasam loc de closing time.
Pentru ca fara muzica ta poate pierdem adesea accentele alea banale, aiurea si inconstient aruncate care insa ne dau parfum. Si interioara muzicalitate.

trece nunta

Sambata am vazut dupa multi ani, asa din fata casei, o nunta cu alai traversand ulita satului. Mai precis drumul de la sosea ca asa se face. Cu mireasa mandra, tinandu-si rochia usor ridicata "ca o printesa" ca nu cumva tarana si balega drumului sa-i pateze poalele. Cu ginere tinand-o la brat in camasa gri si vesta de costum verde, cu haina lasata undeva in spate, la nuntasi, ca-i prea mare arsita. Cu un soi de coronite din hartie creponata roz sau bleu prinse pe capul nuntasilor. Chiote si lautari, vin dat direct din sticla la toti cei ce intampina pe strada alaiul.  

Nuntasii merg cu privirea in fata, constienti de privirile curioase de pe marginea drumului. Rochiile au briz-brizuri stralucitoare, flori albe in piept si tocuri cui. Parca s-ar opri putin in loc sa mai zica cate o barfa la colt de strada. Se duc sa ia nasii ori "la apa". Sau la biserica.

Cand eram mica nu ratam niciun eveniment. Aflam din timp ca e nunta in duminica aia in sat si stateam cu urechile ciulite la cel mai indepartat zumzet de acordeon. Fugeam "la mamaia" sa-i spun ca vine nunta, apoi eram trimisa la vecina de gard sa fac acelasi anunt si ne asezam in fata portii. Mare noroc ca stateam la sosea. Pe acolo trec toate: nunti, botezuri, inmormantari. In plus sunt la cativa pasi de biserica satului. Si stateam asa pana zaream la capat de drum lumea pestrita. 

"- E si mireasa?

-N-o vad...Nuuu

-Inseamna ca se duc sa o ia de acasa. Lasa ca ii mai auzim cand trec si o vedem."

Nu prea stiam, acum deloc, care sunt pasii firesti. Dar intai se ducea ginerele sa ii ia pe nasi, deci ioc mireasa, apoi treceau nasii cu lumanarile si coronita miresei asezata pe tava de inox cu mileu spre casa acesteia, urma impodobirea, undeva printre astea drumul tinerilor necasatoriti si viitorilor insuratei la apa, apoi biserica. Si aranjatul miresei in curtea din fata "camerei mari" cu tot praful ce se ridica pe toaletele de nunta. Si galagie prea multa, zisa cu patos, desi cam teatral adesea si zanganit plictisit de acordeon. Si undeva un cort mare impodobit tot cu crengute de brad si hartie creponata care astepta mesenii. Sticle cu tuica si sul de hartie la varf. Si paine adusa de la oras. Sau, ai norocosi faceau ospatul in sala mare a caminului cultural.

Stiu ca am ratat multe etape din nunta, mai e ceva cu bradul si mireasa care trece dimineata cu batic in cap. 

Dar parca sambata asta as fi vrut sa alerg in curte si sa strig emotionata: "mamaie, trece nunta!"

That's it!

Cum mai poate fi o femeie orgasmic de fericita?

-cu 3 perechi de pantofi in brate, perfecti pentru piciorul si pielea ei-

din bucatarie

Cand ma pregateam sa scriu despre utopice muraturi si alte borcane am descoperit asta; o varianta in engleza, sper sa am timp candva sa o traduc - instruction and advice for the young bride - pe cuvantul meu de gospodina ca merita savurat textul.

Si undeva pe-aproape,  NY Times - 2008, despre casatorii timpurii (si republicane) , neveste care nu fac sex o data in luna, sau daca o fac si asa, macar e la momentul (in)oportun - http://www.nytimes.com/2008/09/04/fashion/04marriage.html?_r=1&th&emc=th&oref=slogin. 

orbeste

Visam cu ochii inchisi; nu vedem nimic, nimic. Scenariul vine involuntar, din strafunduri mai putin constiente si ne prinde in traseul jocului. Evoluam vorbind, auzind si imaginand cu ochii strans inchisi la lume. Ca intr-un "blind date" .

Acelasi cu al destinului. Este blind date-ul existentei noastre. Numai liber arbitru ne face sa-l urmam sau ba. Pana la urma privirea aruncata propriei existente este pe jumatate oarba. Intram cu ochii inchisi in plina rascruce de drumuri si ii deschidem apoi pentru a ne alege calea. Fie drumul plin de culoare si mut, fie cel prea aranjat in echilibru cromatic de penel, fie drumul pe care il simtim, de la primul pas, ca ne apartine. Drumul in care nimic nu ragneste privirii, nimic nu ne bruiaza niciun simt.

32

Stiu ca ati scris despre tramvaiul 32. Vlad cel putin o face frecvent; si cu multa poezie. Nu mi-a mai fost dat de ceva vreme, chiar ani, sa mai merg cu el. O perioada l-am uitat. Si culmea ca acum l-am regasit altfel.

Chiar ca pare un tramvai cu povesti. Lumea nu-i blazata, parca nici macar amarata de existenta. E optimista si isi vede cumva traiul roz. In inghesuiala aia fiecare e un "ceva", are lumea lui cu amici, afaceri, randuieli. Barbatii sunt iscoditori cu privirea si isi etaleaza mandrii trupul jumatate gol. Ori in maiouri albe, mulate pe pectorali facuti la sala din coltul blocului. Fetele poarta un soi de pantoloni bufanti, care se termina mult prea sus de picioarele zvelte. Si maiouri multicolore, mulate sau largi, cum cere moda, peste sutiene cu burete XXL. Au parul brunet si intins bine cu placa, gene false ca Monica si sclipici in colt de ochi. Manichiura cu briz-brizuri pe la colturi. Sunt toate niste "bucatele" gustate direct de feromonii masculi de pe scaune.

Sambata seara ieseau in oras. Unii la aniversari, cu camasi in dungi, colorate, bine apretate peste blugii bleu-marin usor mulati; ele in fuste stramte negre si camasi albe lucioase, pantofi de lac negrii cu toc si cristale prinse la varf.
Lumea e calma si rar vezi sa iti arunce cineva o vorba in vant. Privesc necunoscutii si atat. Pur si simplu nu esti de-a 32-ului dar ce-are face, bine ai venit in lumea lui.
La capat de linie se termina tot cu veselie. O nunta cu cort alb si scaune satinate. Si veselie multa.
Pentru ca 32 nu e un tramvai trist. E singurul care te binedispune. In care simti ca oamenii traiesc, muncesc (nu-i proletarism) si-s impacati.

Candva, tramvaiul asta era Bucurestiul meu. Acum vreo 8 ani facea legatura dintre statia autobuzului cu care soseam de acasa si Capitala. Nici ca puteam crede altceva despre el. Bucurestiul era doar drumul dintre Autogara Rahova si Magazinul Unirea. Acum mi s-a cam mutat in partea opusa. Dar din cand in cand mai gust aerul cald de 32. Cu drag.

cuvinte/cuvinte

Uneori, cand trebuie sa cuvanti rautati, reprosuri si alte cele le spui rapid, dintr-o singura suflare, nerastalmacit, eliberandu-ti din stransoare toate framantarile adunate. Te eliberezi, vrei sa scapi de tot si nu iti mai pasa de nimic. E ca pozitia de start a atletilor. Stai un pic, tragi aer in piept si o zbughesti pe pista.

Lucrurile altfel, parca nu se spun. Parca se agata cu ace de undita de corzile vocale. Te inteapa acolo dureros in bucurie, dar nu vor sa scape. Ca si cum daca le-ai elibera ai rupe vraja. Ai rupe povestea, totul ar fi prea cunoscut, prea "fiindca asa este in lumea asta si altfel nu se poate". Cuvintele tale de suflet le portionezi in gesturi. Le eliberezi asa, litera cu litera, tot mute. Pentru ca stii ca pana si in basme totul e multiplu de 3. Macar al tau sa fie divizat la 0.

Continuare

Parca beam aceeasi licoare rosie, nu? Zau ca si astazi avea acelasi gust; nimic schimbat. N-am mai baut-o de demult. Cat sa fie? Si paharul era la fel de rece.

Numai ca atunci era frig si cam intuneric; si fara stele. Stii, parca si oamenii erau reci? Parca vorbeau dupa scheme si zambeau cu jumatate de gura, ca si cum si-ar ascunde dintii. Gesticulau usor, ferindu-si palmele sa se loveasca de caldura. Numai ochii ii tradau. Desi privirile mergeau undeva dincolo de umeri, fara afrontare directa. Si clipeau des, ca sa nu fie usor cititi.
Si strazile erau goale, si fantanile erau uscate. Si aerul. Nu cald si aburind ca acum.

Dar licoarea asta a ramas la fel. Pentru ca oamenii cand vor nu-si schimba papilele. Gusta la fel. Sorb din pahar cu acelasi avant, se bucura de gust, il tin cat pot, atat cat sa nu strice nimic din el si se hranesc apoi cu dulceata-i. Ca intotdeauna, ca si la alte multe pahare cu picior inalt si licoare rosie. Si priviri transparente. Ce vor urma...

(a) Eclipsa

Stiti, ati aflat macar, la ora asta, ca aseara a fost eclipsa de luna. Eu m-am uitat aiurea pe cer si am zis ca are ceva, ceva, luna. Prea are o umbra circulara suprapusa. Si parca citisem undeva de-o eclipsa de weekend...

Dar ce atat, daca vrea sa eclipseze, eclipseaza oricum...culmea cu intunericul. Degeaba e eclipsa lunii, cand ea e cea eclipsata. Ramane fara lumina de Sus proiectata.

Uneori ar trebui sa luam lectii de la Luna. Sa invatam sa eclipsam altfel, cu tuse negre, fara paiete si strigate de trombon. Cu demnitate si in tacere. Fara zambet de clown. Fara prea multe cuvinte.

Revederea

Se pare ca blogger buzzul a stiu pe unde ma invart: blogger babies, adica botez pentru mine; moment de revedere mamica, fosti colegi de facultate, prieteni. Anna si mamica ei ne-au adunat, asa ca altadata, la o masa de depanat amintiri, de refacut poze in evolutie, de evaluat maturizari, de cunoscut pe altii. Dehh, acum la nunti si botezuri ne mai vedem.
Si de impartit timpul intre petrecere si munte, intre discutii cu fetele si shopping la targul din Bran.
Am vazut Cetatea din Rasnov, am dat o fuga prin Poiana Brasov, cam goala acum, am coborat pe Rucar, am incercat branzeturi si scurtaturi de drumuri forestiere dupa GPS feeling.
Imi ramane in nari un Anume parfum, de dumnica seara si sfarsit de weekend, caci culmea atunci il simt cel mai bine, pentru tot ce a fost si are sa vina.

acelasi "acolo"

Nu-i asa ca sunt lucruri in noi pe care nu avem cum sa le pierdem? Decorurile acelea prin care ne putem plimba complet orbi fara sa ne scrijelim pielea in colturile ascutite? Pentru care nu avem nevoie de pipait pentru ca le stim prea bine contururile? Spatiul in care am invatat a vorbi si a merge? Spatiul la care indiferent cat de vitrega ti-a fost soarta te-ai putut intoarce la el fara reprosuri, fara negari? In care lumina a fost mereu calda, linistea mereu pace si armonia mereu in familie? spatiul care ti-a primit si bucuria? In care chiar daca acum esti altfel, el tot asa iti ramane? Iti aude doar strigatul exaltat de bucurie si impacare...Pentru care TU ramai tot eu, fara alt nume de scena, fara alta costumatie, fara mascara si pudra...
Fara de care esti ca pasarea in zbor amarnic si continuu...care face rotocoale disperate in vazduh pentru ca si-a uitat cuibul.

Fara cuvinte

Uneori, suntem muti. Nu putem scoate nici un cuvant, auzim prea bine, dar gura ne-o ferecam constient din teama, lasitate, ignoranta, auto-control.

Suntem muti sa cerem vanzatoarei franzela mai putin arsa; parca ne e greu sa ne gasim tupeul sa revendicam ceea ce ni se cuvine.

Suntem tacuti in fata ocarilor, pentru ca e mai bine asa, sa tacem, sa inghitim si sa mergem mai departe. Ca si cum cuvintele noastre ar supradimensiona raul, ne-ar infunda mai rau.

Tacem cand ne-am putea spune pasul. Ca nu ne convine biroul din coltul batut de soare, ca meritam o avansare, mai mult banet. E frica de ascensiune; te simti inca pitic in fata celor Mari. Traiesti cu teama unei evolutii nefavorabile. Mai bine pe-un loc mic, dar sigur, decat undeva mai sus.

Nu scoatem un cuvant desi cel de langa noi nu face bine. E mai bine asa, cu egoism sa nu ne implicam. De ce sa ni-l punem in cap? De ce sa fim susceptibili la reprosuri? Mai bine sa isi vada fiecare de calea lui...

Muti, nu spunem ce simtim. Preferam priviri, gesturi, pentru ca ele nu striga, ci doar soptesc. Pentru ca uneori cuvintele pot fi ale naibii de parsive. Cu ele jocul e mult mai usor. Trupul nu poate disimula ca si vocea stapanita. Cuvintele pot fi chiar prea putin, mult prea putin, decat vrem de fapt sa spunem. Prea goale, neinsemnate clisee de sms.

Repetitia

Aseara a fost "regele Lear"; mai bine zis una dintre repetitii; o repetitie altfel, cap-coada, fara opriri, doar cu mici indicatii regizorale. Un rege Lear jucat pe planeta femeilor, in care i-a fost ingaduit numai Creatorului sa participe - Mariana Mihut, cea care il interpreteaza pe Lear a lipsit si locul i-a fost cedat barbatului regizor - Andrei Serban.

L-am vazut in rolul de om blajin, impacat cu lumea, dar si in extrema exigentei regizorale. Am vazut in regizor atat persoana calda publicului, dar si dictatorul ce arata aspru cu degetul unde si cum sta fiecare in decor.

4 ore in care nu m-am plictisit, in care am evoluat printre decoruri, in care am analizat fiecare cm2 de actor, in care am vazut ca o lume de femei si pentru femei facuta are aceeasi abjectie ca si cea cu 2 sexe. Ca mojici si sobolani suntem toti muritorii. Ca viata ne joaca tuturor feste, ne da suturi, dar ca mai exista acel ceva/cineva care "ne-o vrajeste" si ne poate ridica sau cel putin se poate prabusi alaturi de noi. Vesnic insa alaturi.

alte cadre

Cum ne-ar fi momentele din viata, intens traite, refacute din bucati de cadre? Ca niste bucati de fotografie, adunate cu grija, puse ruptura peste ruptura si intarite cu scoci pe spate? Cateva personaje din poza, fiecare cu pulsul si respiratia lui, aduse asa, prin suprapunere in acelasi cadru de fir narativ?

Am mai privi la fel lucrurile? Ne-am mai bucura sau am plange la fel de mult? Daca totul ar trece dincolo de ingustimea propriei pupile, daca am culege raze ce vin de la altii si din alte colturi de tablou si le-am indrepta spre noi? Daca reportajul n-ar fi scris numai de noi ci de toata pelicula de poze? Peste care sa se adauge putin istoric al locului, gura lumii, si calmul vietii de dupa?

 

Uneori lucrurile asa ar trebui traite. Nu pe picioarele proprii, nu cu ochii deschisi numai la tine, ci in miscari de 360 grade; adunand de peste tot, refacand din cadre vechi si noi, reinviind gesturi si vorbe ce-au parut aiurea, compunand scena asa cum de fapt a fost ea - nemilos de cruda sau extraordinara, fidel de sincera. Uneori e mai bine sa nu iei tragismul, fericirea dintr-o singura gura de aer. Sa inspiri in liniste, sa expiri apoi, sa auzi ecouri, sa repeti procesul, sa stopezi propriile filtre, folosindu-te de altele.

"nu" pentru prea mult

http://simiuk.blogspot.com/2007/06/pic-poc.html
Da, stiti ceva, acus parca as mai avea nevoie de insomnii; nici ca mai imi pot aminti cum imi era cu ele.
V-am zis eu candva ca ceea ce iti doresti mai mult, ceea ce ceri mereu si mereu, are sa ti se intample? Si pe deasupra si inzecit...Mi-am dorit somn si acum am prea mult; degeaba am semivacanta (din 5 zile, 3 au fost libere pana la ora 13, ceea ce-i suficient sa zicem), ma trezesc cufundata in cearceafuri, mi-e greu sa-mi ridic capul dupa 10 ore de somn, iar pleoapele imi raman parca cusute intre ele ziua intreaga. Am uitat cum numaram ferestrele luminate la miez trecut de noapte, cum imi aruncam enervata cartea sub pat, am cam uitat zilele cand imi doream sa se comprime timpul, ca sa treaca mai repede. Acum nu vreau decat vreo 6 ore in plus; atat cat sa sar din faza baie pe fuga de 10 minute la una de 30, atat cat sa mai apuc sa imi folosesc uscatorul de par si sa nu ma ung cu crema la usa, uitandu-ma dupa cheile ratacite.
Si atunci cand totul ni se rastoarna la 180 grade asa cum am fi vrut noi, nu ne (imi) convine. Chiar daca Soarele e asa cum vrem noi acum, chiar daca rasare cand si cum vrem, parca tot nu ne ajunge. Parca tot nu realizam ca starea asta de echilibru e a naibii de buna, ca nu ne putem inhama la mai mult, ca nu toate buzunarele alea goale pe care inca le avem trebuie umplute. Mai trebuie sa lasam loc si pentru altele la timpul lor. Sau poate sa le pastram asa, pentru ceea ce merita sa stea in ele.
Nu o spun chiar aiurea; am simtit ca nu mai sunt infranata, am prins viteza accelerata, constanta din cand in cand, am trecut de multe jaloane, m-am lovit si am mers mai departe, am coborat in plina viteza valea, ma bucur de ea...dar de ce naiba uit sa mai opresc si eu la boxe - odihna multa si alimentare de voie.

Cireasa

Cand ati simtit ca meritati o rochie? Fie cat o fi ea, e asa, pentru voi, cireasa de pe tort expres dedicata? Ca ea este pulberea de sclipire ce va lipseste? Numai buna sa strigati lumii intregi, intr-un narcisism nevinovat ca va place de voi insiva si va oferiti ceva in dar? Ca-i premiul implinirii voastre?
N.B. chiar nu e disculparea mea pentru nebunii femeiesti;

Romance

Nu vreau sa scriu despre soap-opera & co. Ci despre lipsa/abundenta de romantism din noi. Eu nu-l am. Sau sa zicem asa e pe la 1, (3) %; oricum in forma frustra. Mi-am ales si un moment complet dureros sa scriu, cand ma incearca o durere acuta de glezna, fara cauza clara, care mi-a debutat de vreo 4-5 ore si ma tot chinuie, parca mai rau, smulgandu-mi ultimile farami de poezie bloggista pe care le am.
Asa, uite cum vad eu romantismul: unul care abunda, e evident, usor empatizabil, ala plin de duioase soapte, zbateri de gene, pe care femeile il au in arsenal, il abordeaza usor, in vocea mieros-pisiceasca, in privirile parca pierdute, dar bine tintite. Il au si barbatii, in ritm si masura de versuri natangi, de declaratii aiurea, fara acord, ca unica arma, dar redutabil sigura, atunci cand barbatia le-a fost infranta ori le este inutila sau complet absenta. Merge si asa, fatuca e coplesita si asteapta sms-uri in miez de noapte scrise din sabloane din recuzita mobilului purtatorului de Y.
Si mai e un romantism, de film mut, al celor cumva exaltati, care emana fara sa vrea ei, putin constient uneori, framantare, traire extrema intre extreme, declaratii ce nu se spun ci se vad, se simt.
Nu stiu cum naiba o fi, cam asa le vad eu, slabiciune ori tarie umana, joc de scena in viata. Ori slabiciune pur feminina, care, daca constient ne deranjeaza sau sta in calea devenirii noastre, ne-o ascundem cu grija, disimulam, cadem intr-ul alt joc de scena. Jocul asta e cam la fel de perfid ca si romantismul fatarnic de care ziceam la inceput, pentru ca tot lipsa de sinceritate ii zice.
Na ca am batut campii, aiurea in durere de glezna, despre cum imi pare cu/fara romantism. Poate unora chiar nu li se poate romantismul asta, nu-s nici de lemn, dar nici manusa, ci pur si simplu "words don't come easy" la dumnealor.

Supravietuitorii

Azi Bucurestiul avea multe stegulete tricolore; si multi neghiobi, undeva spre fauna patrupeda. Nu vreau sa fiu cruda, dar cam asa imi pare. In autobuz un batranel sprijinea iesirea. In fata lui, lipiti de usa, cu paharul de bere in mana 2 domni vorbeau zgomotos, lovindu-si din cand in cand umarul. Cate o injuratura, un ranjet acru si alte cateva vorbe grele. Spre statie batranelul le cere voie sa coboare; dumnealor isi zambesc inteligent si-si apara pozitia mai bine - ca in poarta, ca nu cumva sa le scape mingea printre. Batranelul se codeste, nu aude bine, de ureche ii atarna aparatul auditiv. In statie cere si el nervos sa coboare - i se arunca o vorba de duh si este impins violent pe usa de cei doi, iar ca sa le fie sigura reusita ii mai arunca o mana grea, de prea multa odihna, in spate. Oamenii erau doar fericiti; isi lauda abtiguirea - nascuse nevasta, respectiv nora, un baiat. Fericit cu parintii lui. Si ei fericit cu el; cu ceea ce aveau sa-i ofere - fenomenalii 7 ani de crestere buna, de luptator in jungla, de razbatator printre alti semeni,mai slabi, mai neadaptati, mai naivi si mai increzatori - in bunul simt uman.
De ajuns cu amareala. M-am cam saturat de ea. Mi-a ajuns cheful de incredere de pe ziua de astazi. Mi s-a taiat brusc, la mijlocul zilei, intr-un autobuz.
Macar mi l-am inecat spre seara. Asa cum vroiam sa fac de cateva zile. Pacat ca inghetata si cocktailul mi l-am asezonat cu nervi. De cand asteptam sa-l beau... De duminica seara, cand cocktail-istul local, de la barul din fata blocului a lipsit. Promit, ma chinui ca data viitoare sa fie numai ele : inghetata, cocktail-ul, si poate o bere.

Remember? Sighisoara?

Nu vreau sa raman datoare, desi am impresia ca cele 3 zile cu Sighisoara au fost undeva departe si mi-au ramas in minte doar cateva franturi de vacanta. Mi-a ramas urcusul din Orasul de sub Cetate pe treptele pietruite, scarile ascunse printre case, inconjurul orasului intr-o jumatate de zi si dimineata urmatoare cand ma simteam mai ceva ca dupa un maraton.
Inainte sa ajung nu stiam mare lucru despre Sighisoara. Am citit pliante pe drum, dar detaliile istorice, sanscrita inca pentru mine, mi-au naruit avantul.
Nu are sens si nici nu pot sa va fac descrierea zonei, dar asa, mai metodic, va spun cu ce am ramas eu:

1. Turnul cu ceas, pe care l-am pazit batuti de vant la miez de noapte, ca doar se vor modifica marionetele ce simbolizeaza zilele saptamanii.
2. Chinezii ce stateau cu ochii in soare si pensula in mana punand pe plansa, cu acuarela, Sighisoara.
3. Muzeul din Turnul cu ceas, mai precis sectiunea de echipament medical, dispozitive farmaceutice; pacat ca "relatiile" la muzeu le-am cunoscut dupa vizitarea acestuia, altfel ramaneam si cu ceva poze demonstrative ale acestora "for free".
4. Cateva clipe petrecute acolo sus, in Turn, langa ceasul pe care Doamne, ce l-as fi oprit.
5. Banca de langa Primarie de unde se vedea orasul de sub Cetate.
6. Pizza, stiu ca pica prost la mijloc de descriere, dar credeti-ma ca n-am mai mancat un blat mai bun ca aici...si paprikasul.
7. Scara acoperita, cu vreo 210 trepte ce urcau spre Biserica Scolii.
8. Bisericile non-ortodoxe in care accesul mi-era ingreunat de o taxa obligatorie de 1-2 ron. Ca si cum daca n-am finante, nu pot intra la Dumnezeu.
9. Terasele fara cocktail-uri ce-si ridicau scaunele undeva mai devreme de ora 10 pm. Si vodka in toate amestecurile de sucuri posibile.
   
10. Raliul meu dupa pantaloni scurti.
11. Multa istorie ingurgitata cu placere. Si floricelele de la miez de noapte, si tigara de foi impartita cu dragoste in parcul central.
12. Mediasul, cam rece, cam tacut, cam bogat, vazut pe crunta caldura si oboseala fizica.
    
13. Si pensiunea "Joker" tacuta si tanara, caci am scapat de (ne)sansa de a dormi intr-un monument istoric. Mi-am ratat ocazia sa respir aer vechi medieval.
14. Stradutele intortocheate strajuite de flori (le-am verificat, cele suspendate pe stalpii de electricitate nu erau electorale).
    
15. Si multe am uitat, prea multe, dar va mai fi candva Sighisoara, pentru ca la lucrurile frumoase trebuie mereu sa te intorci, sa mai respiri putin din farmecul pe care ti l-au lasat.
16. Si multe, multe poze.

Sighisoara

Au fost 3 zile de Sighisoara. Revin cu un rezumat pe cat de posibil coerent; m-am simtit mai mult decat minunat, zilele mi-au fost facute poveste de vis medieval.

Republishing

Pour le(s) connaisseur(s), republic ceva mai vechi. Inversunarea mi-e mare, calmul imposibil, stati departe:

Prostitutia conjugala

Sunteti liberi sa ma criticati. Pana la urma cliseul spune ca a critica e constructiv. Exista multa prostitutie conjugala, venita din partea ambelor sexe. M-am lovit mult de replica unor colege "dar de ce sa platesc eu? el trebuie sa plateasca de fiecare data"
Ei bine, poate ca undeva, intr-un cod de bune maniere, se spune ca domnisorul o invita pe duduie in oras, plateste tot ce se consuma, o conduce pana la usa. Tot in codul acela, dumnealui anunta anterior parintii fetei ca duduia e scoasa la plimbare, iara duduia trebuie sa fie rezervata, sa nu isi dea fotografia amorezului prea repede (citit in Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astazi). Asa faceti, donsoarelor, ramaneti rezervate? Sunteti luate cu stirea oficiala a parintilor? ehh, cum sa mai facem asta astazi, nu-i asa? Pai bine, bine, atunci nu-i asa ca platiti consumatia? Asa, nemteste...
Nu, n-o platiti..eventual la sfarsitul fast-food-lui de mall nu strica o raita prin magazine ca dehh, omul trebuie sa va cunoasca gusturile, poate, poate, prinde si el drag pentru rochia aia albastra...Situatia e perfect reproductibila si invers.
Sunt de acord sa plateasca unul dintre voi. O face din placere, pentru ca vrea sa va bucure si nu pentru ca asa cere eticheta.
Il scoatem noi pe dumnealui in oras, stabilim un loc de intalnire, oare nu e potrivit daca tot planuim totul sa si platim integral?
Cadourile nu le primim fiindca suntem innebunite dupa acel obiect, ci fiindca el vrea sa ne faca sa zambim, sa simtim ca am conta cumva, fara sa gandeasca "ce naiba i-o mai nascoci mintea si mi-o mai cere?" De-asta primim si cadourile de aniversare. Poate ca a devenit un fel de obligatie, dar macar, cei dragi, intr-o zi a anului vor sa ne bucure.
Si nu, nu facem declaratii extreme de dragoste cand primim ceva. Nu e momentul. De ce l-am iubi doar cand deschidem sticla cu parfum?
Am avut colege, care chiar cu ex-ul, iesind la cumparaturi, ii umpleau cosul si-l lasau singur la casa ca doar asa era obisnuinta candva.
Nu-s prea incuiata cand zic ca asta tot a prostitutie imi suna. Ne vindem zambete, priviri galese, tanguieli de copil razgaiat, ca doar, doar, primim ceva.
Stiti de ce florile nu se refuza? Pentru ca e ca si cum ti-ai refuza propria consideratie si frumusete, floarea e perechea ta. Iar el ti-o daruieste fiindca si tu esti o floare. Iar tu, in semn de "profunda recunostinta" o arunci pe-un colt de raft, sari de gatul lui si zici "iubi, dar nu mergem sa mancam ceva?" Ce daca s-o ofili biata planta? ( tot din amintiri, replica unei tipe : "am verificat cat costa buchetul ...120 ron).
Alt scenariu: daca el tot castiga asa mult, ce mai conteaza banii mei? de ce naiba sa ii mai iau in calcul? Banii sunt un bun al vostru, venit din ambele parti, chiar daca cu diferente enorme, atat puteti fiecare, atat aduceti, dar e al amandorura.
Nu va simtiti niciodata indatorati/indatorate? Nu simtiti ca si celalalt ar trebui sa va traiasca bucuria? Ca si el/ea are dreptul sa desfaca cutia cu funda rosie tremurand de curiozitate?
Cadourile, fie ele de 10 ron sau 5000 euro se fac din iubire, chiar daca nu sunt proportionale cu ea. Chiar daca in locul buchetului de 120 ron primesti flori de camp, ele ar trebui sa aiba aceeasi insemnatate.
Postul asta vroiam sa il scriu tare demult. M-am pornit asa, fara motiv acum si n-am reusit sa spun nici jumatate din ce imi planuisem. Dar e bine si asa. Poate va amintiti, dupa ce cititi, sa faceti o invitatie la o cafea sau la un banal cico, din cea mai pura placere si consideratie.

Skype/google talk

Am vrut sa fac o comparatie de soft-uri: google talk si skype. Stiu, e ca si cum as compara corcodusa cu cireasa, dar...
Skype este mai palpabil, vezi, auzi, dar traficul este imens si perturbarile prezente
Despre Google, sincer, habar am cat este de uzitat, dar chiar daca numai auzi, macar chestia asta o faci bine.
Mihnea a ras de mine, s-a uitat asa, ca la un usor retard care vrea sa faca pe oratorul: "bey, nici fetele mele de la poli nu scriu despre softuri, dar sa mai le si compare". Motiv pentru care am renuntat sa le mai fac cantarirea. Merg amandoua, abuzez din plin de ele, ma vad si vad, sunt surogat de intalniri "pe viu" adesea si un excelent mod (Skype-ul) de a trimite fisiere de 300 si ceva mega, adica cate un episod din nevestele mele disperate.
P.S. si fara sa vreau ma trimit cu gandul la Soarele gol al lui Asimov.

orgoliul nostru

Exista orgoliul de a nu iesi din propriilor tipare, exista orgoliul utopicii izbanzi, al lucrurilor aiurea, dar realizabile, al celor al cailor oculte, orgoliul traiului echitabil, tolerant si de bun-simt, al perfidului compromis mincinos, al narcisistului, orgoliul iubirii neconditionate.
Exista orgoliul de a trai numai asa cum iti dicteaza mintea, uitand de inima, al cailor abjecte dar premiate, al continuei fentari in favoarea lui "I'm the best" .
Si mai exista orgoliul de a adormi seara linistit pe propria perna, pentru ca tot ce ai facut n-a fost fiindca asa se cere, trebuie, da bine, merge, ci fiindca asa ai simtit, fiindca asa esti tu, asta ai primit si asta vrei sa dai, neconditionat, celor care merita.

De la scena

Decat daca ploua ingrozitor afara si nu aveti unde va adaposti, fugiti la piesa "Iubiri interzise"; eu una, as fi vrut sa fug din sala. Mihai Manole a pus suflet unei piese prea seci ca sa aiba asa ceva. Si chinezoiaca asemeni. Plus ca la toata fuga mea au contribuit si scaunele care imi intepau ingrozitor fiecare cm2 de piele si imi faceau imposibil recordul de a adormi si intr-o sala de teatru. Dar, pana la urma, am avut si eu, asa, inainte de weekend, 2 ore de relaxare. Mai vorbim.

ufff

Uff, sunt eu mult prea pretentioasa sau asa e? De ce o firma de usi, ferestre si alte alea isi incheie programul la ora 5 pm, iar sambata isi tine portile inchise? De ce trebuie sa imi fac invoiri de la munca ca sa ajung sa comand niste nenorocite de termopane? Cand cei mai multi dintre noi ajungem acasa undeva pe la 7 ei vor sa fie ceva mai presus si sa spuna nu clientelei fugind acasa ca in vremuri raposate? De doua schimburi nu au auzit?
Si apropo de asta, "noua" Pipera, ma rog, carnete de conducere, inmatriculari masini, etc nu are program sambata. Macar isi inchide ghiseele la ora 20. Ca sa am unde fugi. In fine, altceva nu mai am sa va zic, decat ca traiesc intr-un vacarm de fiare vechi, in procesul electoral de demolare al garajelor din sectorul 2. In spatele blocului ramane suficient spatiu pentru un parc&parcare, numai parcare sau vreo 3 blocuri turn d-ale de cresc ca ciupercile. Cine-o iesi-n electorale stie mai bine ce se potriveste.

Re: la ultima saptamana

Am avut weekend de "odihna", adica am dormit atat cat se cere intr-una dintre nopti si a fost una dintre putinele zile de luni in care nu m-a invins somnul la spital. Duminica mi-am inceput-o la muzeu, la taranul roman acasa. Surprize, surprize, spatiul m-a prins rau de tot, ma gandeam acum ca fata de alte muzee vizitate, a fost pentru mine ca un film de Roberto Benigni in locul unuia de Woody Allen; amandoua plac, dar primul are poezie. Muzeul asta chiar ca a avut-o.
In schimb, Indiana Jones a fost numai pre/postfata pentru mine; desi prins in actiune, pe mine m-a doborat cu somnul si am avut premiera de a dormi 40 minute pe-un scaun de cinematograf. Sa stiti ca nu conteaza filmul, somnul este la fel de dulce.
In alta ordine de idei, daca va stiti sensibili la partea cu hrana altora cea de toate zilele, evitati unii chinezi, mai alesi pe cei din Templul Soarelui. Unele chestii arata fantastic in farfurie, dar lasa de dorit ca si combinatie gustativa, altele iti intorc stomacul pe dos la propriu; eu imi pastrez in top puiul in orice combinatie de legume. Si poate lamaile caramelizate, daca le-ar arde mai mult in zahar si s-ar indura sa le taie in bucati mult mai mici si fara samburi.
Cam astea imi erau de spus, ma bag la culcare, am limita ora 11 pm, ca sa nu mai patimesc nimic din ce mi-a fost saptamana trecuta.

Dincolo de ploaie

Stiti ce minunate sunt stradutele Lipscaniului cand ploua? Cand curge apa in siroaie spre centrul nou, cand trec oamenii grabiti, orbiti de borurile umbrelelor? Cand par ca li-s spalate gandurile si raman cu unic scop apararea de stropii mari? Marunte spirite egoiste, batand pavajul incins? Si cand tu ii privesti detasat de la masutele insirate pe marginea drumului? Si te ridici apoi, cand totul s-a linistit, bucuros ca ai mai fentat o lupta...
Nu m-a plouat astazi; am avut bilet de spectator, cu scaun si masa cu vedere centrala. Uneori exista rotatie si pentru campul de lupta, karma fiecaruia o are in vedere.

Prea mult

Am avut o saptamana mult prea grea, mult prea plina (pentru mine de fapt), din care cu greu reusesc sa imi mai amintesc ceva, desi mi-am promis sa imi notez constiincioasa. Si inca nu e sfarsita, mai am vreo 9 ore din ea pe care mi le-as dori dilatate, prin comprimarea directa a celor de luni. Si poate ceva mult mai mult somn, pentru ca in fiece noapte nu am putut totaliza mai mult de 5-6 ore. In schimb am totalizat cam multe ore de munca si astea sub directa lupa de sef. Si m-am plans cam mult, ceea ce fac si acum, culmea numai celor care nu merita nici pe departe acest lucru, m-am enervat din senin, am fost cu mici variatiuni asezata pe-un butoi de pulbere, cautand cauza a irascibilitatii mele in privarea de somn.

1. Asa, a fost si inca mai este Saptamana filmului european, cu Once, musical ce nu plictiseste pentru ca notele ar putea face posibil totul aici, dar nu le reuseste. Apoi, Podul de flori, pentru a pastra tragica hibridizarea noastra spaniola.
   
2. "Spovedanie la Tanacu", pentru mine o piesa altfel, desi n-am gustat-o din plin, poate din cauza de vizionare anterioara de documentar omonim. Motiv pentru care am refuzat sa raman si in sala la discutiile de dupa, ca nu cumva frantura de adevar cu care ramasesem sa mi se iroseasca. L-am vazut si am aflat mult mai multe despre Andrei Serban, complet ignorat de catre mine pana acum (nu aruncati cu pietre!)
   
3. Scurt drum acasa si asta cu peripetii, dar macar stiu ca am fi avut placerea de a fi proiectati pe un BMW.
   
4. Sfarsit de sambata noapte si duminica dimineata intr-un oras parca sufocat de siruri de oameni ce uneau muzeele bucurestene. Noaptea muzeelor nu e insa pentru metodica vizitare, nici sa nu va inchipuiti asta, ci pentru stabilire de viitor itinerar, puncte de reper, exersat rabdare la cozi. Si poate de conversatii fabuloase la "cartoful" din fata Muzeului National. Pentru ca asa cum stateam noi, pe bancile din fata adunanand ultima energie pentru a ajunge la masina, un nene cu palarie ne intreaba daca l-am zarit prin zona pe George Milogul, ca el s-a saturat sa il mai caute si mai bine se duce direct la George Enescu. Si cum conversatia si raspunsurile firesti lui nu fac decat sa-i amplifice fabulatia, puteam sfarsi in teorii ample despre organizarea societatii si problema inmultirii speciei umane.In fine, macar mi-am stabilit itinerar, voi reveni clar la 2 expozitii saptamana viitoare: "Oraşele României. Sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX" si pentru spiritul meu (ne)civic particip la "Electorale interbelice"

De vacanta

Mic rezumat pana nu pic in depresie; depresie de sfarsit de vacanta, un calcul rapid ma lamureste ca alta nu voi mai avea nicicum pana la concediu. Asa, am fost mult prea putine zile la Albac, pacat ca ce-i frumos se concentreaza in sticlute mici si totul se termina abrupt, atunci cand vibrezi de placere mai bine.
1. Tara Motilor este minunata, numai sa ii trecem undeva dincolo pe cativa dintre locuitorii ei (cititi mai jos)
2. Am locuit intr-o pensiune bine gospodarita, cu spatiu verde, balansoare, chiosc, putin kitschioasa pe alocuri. Camera "rustica" ne-a fost primitoare, salteaua prea moale, programult tv cam saracacios, dar cine nevoie avea.
3. Proprietareasa putin cam tupeista, facand atmosfera cu vulgaritati de matroana consumata, crezand ca pentru orice serviciu oferit din pachetul "all inclusive" i se convine cate o mica "atentie"
4. Am avut itinerar de pesteri - Ursilor si Scarisoara - cu obligatoriu 14 km batuti la picior spre una dintre pesteri; popas de poze, alimentare la fiecare km strabatut.
5. Despre cel mai mare targ de marfuri de peste an din Albac nu pot spune prea multe, decat ca m-a trezit dimineata in susur de vaci, vitei, porci, carute, iar de la fereastra camerei noastre se zareau marfuri importate din China town si Dragonul Rosu de Colentina
6. Am realizat ca numarul de Bucuresti al masinii nu da bine deloc pe acolo, primesti priviri tampe care se intreaba ce naiba vor astia sa faca pe aici
7. Rosia Montana nu-i chiar asa parasita pe cat se vrea; doamne si domnisoare cu tocuri de starleta defilau duminica spre biserica; proprietatea privata "Gold corporation" e vecina de usa cu "fundatia Soros". Pana la urma cartile se fac tot asa cum vor altii...
8. De gustul de vacanta nu pot scapa cat m-as stradui. A fost mult prea frumos, din filmul celor 4 zile de vacanta sigur imi vor ramane cateva clisee pe care ce as face nu am cum sa le sterg. Clisee la care ma voi intoarce mereu, pentru a ma asigura ca sunt acolo, chiar daca totul in rest mi-e voalat, ca un back-up la toate peliculele pe care am sa le mai umplu.

Fetite

Cum vi le imaginati? Cu codite si rochie care se vantura cu mult deasupra genunchilor? Cu zambete usor parsive, batai de gene ca sa indulceasca inghetata, razgaieli si plansete agatate de gatul celor mari?
Da, si eu la fel. Pentru ca nu cunoscusem altfel de fetite. Pentru ca pentru mine, "fetitele"dispareau undeva pe la 12 ani cand zambetul parsiv e mai languros, cand fusta nu mai acopera scrijelelile de asfalt, cand ea e o donsoara fara codite cu pampoane, care isi inmoaie din cand in cand genele in rimelul mamei pentru aceleasi flendureli la fel de bine orientate.
Fetitele astea de care va zic acum sunt altfel. Stiam ca sunt, pe la noi poate le vazusem candva tarziu in noapte pe vreo margine de drum european, curioasa din fire. Le-am vazut si acum vreo 2 zile; chiar cautat. Pe soseaua de centura nu erau. Am auzit numai povesti. Am vazut locatia din apropiere, loc de parcare, padurice acoperita cu plastice si celuloza. Poate ora era de vina, dupa-amiaza vanzarea e slaba. Am fost eu claxonata, desi in blugi si acompaniata.
Cateva ore mai tarziu zona soseaua Giurgiului. Cateva masini cu baietasi stationau pe prima banda cu avariile aprinse. Mai spre colt de intersectie o "fetita" . Blugi (da, blugi, prea decent), par blond pai cu radacini evident de negre si miscari cu subinteles ale mainii spre masina din fata, care a incetinit, virat si cules donsoara ofertanta. Altele mai sprijineau cate un gard cu aceleasi priviri pierdute spre sirul de masini. Fetitele nu dulci, de Bucuresti, cu priviri triste ascunse de tencuiala fardurilor, cu plozi lasati peste noapte la vreo vecina miloasa au fost si ele candva pustoiace cu oracole de vise, nu tema de blog aiurea acum; am vrut sa ramana o simpla constare, banala pentru multi, putin frapanta pentru putini dintre noi; o constatare pentru cat de crud poate fi sfarsitul jocului de sotron, pentru cat de crud poti juca "coarda" asta a sortii.

In viteza

Am incercat viteza maxima azi: pe role. Si cum sunt mai mult de o novice, de 7 ani mai m-am mai urcat de vreo 5 ori pe ele pana astazi, este normal sa nu pot aprecia ca valea este ceva periculos, pe care viteza creste haotic. Intrarea in Lia Manoliu e o vale, asta cam la 30 grade care se continua cu alei populate, cu copaci, banci metalice. Dar ce atat? Cobor si cu asta-basta. Mihnea m-a incurajat, el si-a dat drumul primul, s-a dus pusca, chit ca rotile lui mai rodate aveau ceva frecare mai mare. Si eu, mai pusca decat el, am simtit ca totul zboara pe langa mine, m-am aplecat ca sa imi orientez centrul de greutate in fata si am inceput sa urlu disperata. Ce sanse mai aveam? Sa ma intind toata undeva la capatul vaii, cu capul in vreo 7 colturi, sa nenenorocesc vreun om facandu-l proptea sau sa ma arunc direct pe-o banca sau in vreun copac la viteza maxima. Nu, mai bine cad asa din proprie initiativa, chestie pe care am si facut-o, nu imi amintesc prea multe, nu m-a durut cam nimic, decat palmele mi le-am scrijelit puternic de asfalt. Dar m-am salvat.
Poftim, sa imi fac si imn : http://www.trilulilu.ro/suveranitate/da043987b32799

Copil, desen, zambet

Nu ma impac cu copiii, asa in general. Stiu ca acum sunt privita reprobator. Dar nu vine din raceala, indiferenta, egoism. Nu sunt o extrema. De fapt ii pot privi, pot vorbi, spune povesti, arunca zambete, dar nu sunt genul ala de persoana de care copiii se lipesc, genul dupa care in metrou vezi doi ochi mari ca te privesc mirati. Ma impac cu copiii cuminti, imi place sa-i ascult visand cate soare si in stele, dar mi-e greu sa stau alaturi de cei zvapaiati, care se atarna de orice, care iti cotrabaie in orice. Poate nu am instincte inca. Sau poate astea se castiga.
Totusi nu cred ca as putea fi o mama rea. Decat poate mai mult prietenoasa si mai putin mamoasa, atotprotectiva. De fapt, asa am si crescut, asta o fi buba. Am avut, am, mama prietena si mai putin mama-mama, iara tata amic.
In veci nu m-as fi vazut pediatra. Nu as putea intra in salon in tipete, m-as simti stangace, speriata ca un invatacel. Ma inspaimanta uneori. Sa nu fiu facuta pentru asta?
Acum cateva zile am avut o fetita venita cu mama ei. Zana de copil, toata lumea indragostita de ea si copila de mine. Mi-a luat post-iturile de pe birou si a inceput sa deseneze. Ca si cum ar fi fost cu mana in propriul sac de jucarii, a umblat in toate pixurile, a luat cu nonsalanta si skin-markerul care-i un sac de euroi si mi l-a incercat pe hartie. Scrijelea, auzeam cum scartaie buretul cariocii pe hartie si ma uitam siderata la tupeul ei, la obraznicia asta fatisa in timp ce mama ii zicea domol "trebuie sa plecam". Femeie, dar copilul asta n-a cerut voie, de multumesc nu mai zic si acum sta bine merci si deseneaza aici. Pana la urma a terminat. S-a semnat mandra si mi-a inmanat hartiuta. Si stiti ceva? Brusc m-am topit...il facea pentru netrebnica de mine, era un desen reusit, din culori complementare, cu linii minutios trasate, fara retusuri si stersaturi, semnat discret in colt de ...Alexandra. Am vrut sa imi trag vreo 2 palme, am simtit ca mi se inmoaie picioarele, m-am uitat la el si am sfarsit prin a-l fixa intre creioane pe birou. Acum am desenul primit in dar, desenul Alexandrei. Si inca ceva: un zambet furat, pe care nu l-am putut nici ascunde, nici mima din complezenta, pe care m-am simtit sincer datoare sa i-l transmit. Multumesc, Alexandra.

Zau ca nu imi iese

Sa fiu o wonder woman nici pentru macar 3 zile. Dupa 2 intru intr-un picaj din care cu greu ma scot. Ma simt cu picioarele butuci, cu trupul frant si capul undeva departe, in dimensiuni ce nu le dibuiesc. Mintea la oboseala naste fantasme, rozul se pangareste, iara umbrela aia de folie subtire se strange sau sparge ca o cochilie fragila lasand norii sa se scurga.
Nu am motive de depresie (chiar nu-s, imaginati-va), nici de suparare, poate cativa ghimpi ale caror varfuri ma tot chinui sa le tocesc, dar am frecusuri zilnice, de-alea in care esti nevoit sa astepti (ca azi 3 ore la un examen computer tomograf) complet lipsite de ceva recompensator. Plus pantofi noi in care simt ca imi fac picioare de gheisa. Plus una prezentare, complet lipsita de importanta practica, definitorie pentru ora de "sexo-terapie" dintre prof. si rezidenti.
In sfarsit, zau ca nu vreau altceva decat un pahar cu ceva colorat, piperat, nascator de amorteli temporare si mult soare, care sa imi prajeasca obrajii, decoloreze parul si sa imi arda ultimile indoieli, ganduri si nervi de primavara. Si mult verde, si multi pasi nicidecum pierduti...in sala asta din care nu prea mai imi vine sa ies.

za Flamingo

A fost “flamingo boys”- moft de studentie si nimic mai mult. Si de baut si mancat cu fetele, de primit flori de la necunoscuti, de impartasit secrete in urlete de sala, de ras pe infundate, de incruntat priviri spre scena. Si un Michael Buble asa cum il vrem, nu?

http://www.youtube.com/watch?v=VY60CkP1qAc

inca un rand...

Girls night. Adica vin alb dulce de te duce in grai frantuz baut in timpul programului de lucru, fugit cu fetele apoi in centru ( sfidare deplina de vitrine), oprit intr-un prim bar cu cocktail numai bun de ametit ofuri, continuat intr-altul cu bere, apoi foame rau, deci continuat cu pizza plus bere. 4 ore de baut, mancat, palavragit, tinut greu capul intre umeri.
Imi amintesc doar un telefon tarziu in noapte, cand cred ca am vorbit "exaltat", apoi drumul spre casa, cand imi parea metroul rupt de sine, ruland printr-un tunel agravitational si in urechi sunandu-mi continuu acelasi refren "big GIRLS don't cry" ;pentru ca fetele nu au de ce, pentru ca au fost candva mici, mucoase si plangacioase, atunci cand daca isi juleau genunchii nu mai aveau tupeul sa-si ridice ochii din pamant si sa isi expuna cu nonsalanata strampii rupti si patati cu sange.

Zambiti, va rog

Are 62 de ani de fotografie; probabil ca vreo 72 de viata; 60 aparate foto, cel mai vechi unul pe trepied cu burduf de prin 1900 si ceva. Poze cu mirese, cu domnisoare cu buze subtiri conturate si priviri diafane, domni cu mustati urcand spre ureche stau agatate inca in vitrina cenusie din vechiul si mereu prezentul colt de mahala alexandreana la "Nea Lucica".
Nu l-am vizitat eu, ci altcineva pasionat de ce e de pus pe film; pentru sfaturi batranesti de utilizare a unui "Zenit". In baraca lui, cu perdea albastra in colt cu falduri prinse in bolduri si gauri de muc de tigara pe alocuri stau atarnate pe pereti panouri cu absolventi, pisici, nunti si inmormantari. Astazi nu mai face fotografie pe film, are digital, un Canon compact cu care le arata pe loc, clientilor, cum au iesit, iara celor nemultumiti le mai face o tura, ca tot e tehnica asta buna la ceva.
Ultimii clienti o pereche de batranei: el cu camasa alba, cravata subtire neagra, vesta si palarie maro. Ea cu basma neagra, stransa la spate si camasa cu flori cumparata de la targul de duminica. Venisera sa isi faca poze "pentru cruce", ca asa se cade, deasupra numelui sa le stea si chipul. Iara mai jos poze de tinerete, ei doi la masina de cusut, ca doar asa s-au ridicat in viata, cu croitoria; asa s-au si cunoscut.
S-au tras in poza, s-au vazut, tocmit si au plecat; tre sa vina peste o saptamana dupa poze; nea Lucica lucreaza incet, dar sigur, nu ca aia din centru - "Doar stiti cum sunt pozele mele de cruce". Ca si vitrina lui de fotograf de fapt: cu praf de vechi, cu amintiri, cu ganduri pe care nu mai ai cum sa le citesti pentru ca soarele a decolorat si spatele pozei, poze la care te opresti asa in treacat ca sa te asiguri ca tot acolo au ramas.

Din desaga mea

Astazi am carat 9 kg de carte. 2 volume imense, de derma, care m-au golit complet si care Doamne, in cate chestii nu s-ar fi transformat. Am reevaluat, mi-am facut imense probleme de constiinta, ca oare nu mi-a fost cam mare rasfatul asta? Dar am un tratat de capatai, valabil sper pe urmatorii 7 ani, pe care il privesc lung, pus la loc sigur, rasfoit un pic in seara asta pe la paginile de cosmetica.
Si uite cum ne poate stimula uneori si shoppingul asta...parca iti da un sentiment de implinire, ca faci ceva numai pentru tine, cu care ramai doar tu, ca ti-ai pus in desaga ceva de care esti absolut sigur ca nu-l ai cum pierde, ca ti-e fidel - pana la urmatoarea editie ;-).

shoooppppping

Chef nebun, dar nebun rau de tot de cumparaturi; desi parca mi-am mai secatuit buzunarele o data saptamana asta, trebuie sa sfarsesc in acelasi stil; in 20 min imi mut fundul in masina spre casa, in 1 ora si ceva sunt la ai mei si slava Domnului cat o fi orasul de mic, stiu eu un magazin plin de minunatii care mi-a ramas piesa de rezistenta de vreo 10 ani. Hooops, si vine si ziua mamei....
P.S. asta mi se trage de la andressa si site-ul ei plus cateva zvonuri despre magazinele Giulia. Trec in fiecare dimineata prin fata unuia, admir, dar pana acum n-am reusit sa-i calc pragul.

Suturi

De cate ori nu v-ati culcat seara cu dorinta sa va fie spalat creierul cu buretele la trezire? Sa nu mai stiti nimic, nimic, sa va fie creierul golit de voi si de ale voastre si sa incepeti sa respirati iara? Sa se reexpansioneze plamanii, sa se curete de lichidul amniotic in care ati trait pana atunci si sa trageti ceva nou voua? Sa va asezati pe perna ca print si sa va treziti ca broscoiul cel raios? Sau invers? Ratusca cea urata sa trezeasca printesa? Se poate asta? Putem sa dam cu sutul la tot cand deja am luat mult prea multe suturi posterioare? Asa, ca in dinte pentru dinte? Sa picam cu genunchii din tarana si tot din ea sa imprastiem pulbere spre ghionturile luate?

Cioburi no.2

Una sticla parfum, din cel de testare (deci nu mai intrebati ce e) s-a facut pulbere la mine in geanta in lupta cu cheile, mp3-ul si alte alea. Nu stiam astazi de ce mainile imi sunt rau parfumate, husa pda-ului emana miresme, iar telefonul la fel. Carnetul de rezident avea picouri de ulei iar inscrisurile borsetei disparusera. Am facut cioburi parfumul. Continui. Inca simt in nari miros dulce iute de vanilie si mosc si ma fericesc ca n-am apucat pana acasa sa bag mana in sectorul gentii mele purtator de cioburi.

Cioburi

Am un total de 2 castroane si 4-5 cani si pahare pocnite de vreo 4 luni incoace. Se zice ca spargi ghinionul. Ma rog, nu stiu cate ghinioane am avut, nici daca a fost bine dupa cioburi (parca da uneori, dar asta a fost pe la primele cani), asa ca mai mare pierderea decat castigul.
Aaa, si cireasa de pe tort a fost spargerea unui raft la spital. Absolut neintentionat, absolut atenta, am luat un termometru iara fortuna a facut ca tot raftul sa se loveasca in zumzet ascutit de cel de jos. Nu sunt neindemanatica.
Trebuie sa imi refac colectia de castroane colorate; si cani. Ca sa am material.

Job no2 - etc

Am zis ca voi continua; la partea frantuzita. Patricia si-a uitat steapul ala lung si s-a adaptat in ultimile zile perfect noua. Am barfit si baut cafele in bucataria firmei, ne-am facut complimente si planuri de shopping. Benoit, le patron, e blond fortat si ondulat. Trece prin criza varstei de 40 ani. A lasat 8 kg deoparte si si-a pus bronz studiat la salon. Are nevasta geloasa, dar i-a placut sa iasa in Max-ul regiei si sa vada animatoarele nude. Cica la ei nu sunt prin discoteca. Mdaa, toate s-au aciuat la Moulin Rouge. A fost in trecere pe la noi, pacat ca nu si-a cunoscut voluntarii. Adica lumea pestrita de care va puneam.
Pe Barna, inamoratul meu, care crede ca aplicarea strip testului (ceva crema pe antebrat) il face Popeye Marinarul. Colege imi lasa numai mie bucuria de a-l trata. Next, cred ca primesc invitatie la cafea de la Brad Pitul nostru. Pentru ca el ca si multi altii dintre voluntari lucreaza ca figuranti in filme sau emisiuni. Au probe de costume, intalniri cu presa, emotii de vedeta. Pentru noi adesea isi amana filmarile. Avem si doamne sigure care vin la noi nu numai sa isi intregeasca pensia, dar sa gaseasca si ocazie de conversatie. Aflu totul despre leacuri naturale, procese de improprietarire, vecini, inmormantari. De cele mai multe ori iti trezesc mila, asta daca nu stai prea rau cu moralul intr-o zi si le-o retezi repede.
Una doamna, plina de pomezi, e cunoscuta ca traseista de Cismigiu. E blonda cu mese, fuste tricolore scurte si ruj portocaliu. Cativa pensionari o mai fluiera de pe bancile parcului. O fi fost ceva candva. De fapt spune acum ca si-ar cumpara lenjerie scumpa din banii de la noi. Fiecare cu ce poate.
Dincolo de toate ai placerea sau macar provocarea de a lucra cu oameni. Imi dau seama ca altfel n-as putea face nimic. In fata unui calculator, legata in taste, as fi autista. Va deplang pe voi cei ce nu aveti bolnavi carora sa le ascultati durerile sau voluntari cu povesti cinefile.

Job no. 2

Serviciu meu no. 2 se ocupa de cosmetice. E palatul meu cu jucarii. Testam tot felul de dermato-cosmetice pe piele, par, unghii,, numaram comedoane (puncte negre), riduri, masuram cantitatea de sebum secretata de piele si facem poze de vreo 30 de ori mai mari ale intregului desen cutanat. Totul miroase mult prea bine (avem parfumuri in avanpremiera, numai ca scarbosii astia de frantuzi ni le trimit intr-o forma nefinisata, care nici in veci nu vrea sa se fixeze cum vreau eu de piele). Toate smacurile astea care vin la noi n-au nume de firma, ci numai cifre si cu greu reusesc sa identific ce Uriage sau Bvlgari zace in borcan. Dar ce-are a face. Avem voluntari care vin sa testeze, contra cost, adica noi ii platim pe ei (cu mult sub nivelul pietii), o lume pestrita dar doritoare de a-si pune pielea la contributie in folosul stiintei (mai cu seama ca testam VERSACE = Visage, dar ce sa-i faci ???)
Astazi ne-au sosit colaboratorii frantuzi. Adica o colaboratoare. Tunsa carre si imbracata 80's parea ca purta ceva prea inflexibil pe coloana si mai jos de sacru. Zambet studiat si bine temporizat. Explicatii categorice, spuse din carti (pare-mi-se ca e filoloaga si a prins derma undeva prin firma, dar respecta linia protocolului). Maine ne vine le chef. Azi am fost bilingva. Adica tu vorbeste-mi in franceza ca eu iti raspund in engleza. Nu am exercitiu, n-am mai legat o fraza de la un capat la altu' din liceu..poate, dar pricep ce nazalizezi acolo. Si culmea e ca a acceptat, ba a mai cuvantat si ea ceva anglais. Si a fumat si Marlboro. Nu a uitat sa aminteasca ca noi, la testele noastre, suntem mult prea putin responsivi, adica avem piele nesensibiloasa, prea tabacita.
Cam atat, revin cu informatii despre colaboratori. Si depre creme. Maine pozez riduri de expresie si pori. ETC.

Nimic

Stiu ca am incetat a va mai scrie. Si nu arunc pe lipsa de timp, ci pe lipsa de noutate din lipsa de timp.
V-am spus prea multe povesti despre insomniile mele, fizipatologice deliberat sau autoinduse. Cea de ieri noapte insa...a fost din cauza de vecini. Dupa ce cu o zi inainte la consiliul de "scara" (nu am participat, am absentat cu desavarsire, dar barfa circula) s-a discutat despre linistea din bloc, orele de program de joaca ale pensionarilor, ieri s-a revenit la programul normal: gaurim peretii la trecerea intre zile. Si cum eu stransesem suficiente fructe stafidite in sertarul frigiderului, iar robotul lenevise de 2 zile, imi parea numai bun momentul sa imi fac un cocktail ad-hoc indulcit cu niste votca uitata prin dulap. Bun, deci dorm dusa...pana cand aud zumzet de bormasina. Uff, chiar bun momentul, tocmai cand imi faceam, cu nasul in perna, zeci de scenarii ale operatiei "estetice" de scoatere de nevi din propria piele ce avea sa urmeze in dimineata urmatoare. Asa ca, pentru a-mi alunga toate anxietatile, dupa vodca mi-am adaugat fara prea mult cuget xanax. Cele mai groaznice cosmaruri le poti avea dupa asta. Eram impletita in liane, nu stiam daca visez ori ba, m-am trezit cu mainile tragand de aer, ca doar, doar, ma eliberez de scarboasele de ierburi ce ma impresurau. Cum naiba s-or simti unii bine la diazepam plus votca n-am habar, ca eu ... nu prea.
In fine, drogurile astea improvizate nu imi merg, de celelalte nu prea am stiinta. Nici de operat n-am apucat, cica imi era prea sanatoasa alunita, prea estetica, iara efortul si mai mare. Oricum m-am simtit palida si cu pulsul in ceruri sus pe masa intinsa, cu lampa asupra-mi si 3 capete specialiste care mi-o catalogau.
Sa zic "the end", iara ca PS - aveti habar de PDA-uri? Adica de avut aveti, dar cum dau eu de unul care sa imi poarte toata stiinta nestiuta, sa mearga si sa nu ma scuture de prea multi bani. Am ochit acest model http://emag.ro/pda/pda-hp-ipaq-114-classic-handheld--pFA982AA, si nu e reclama, sper sa mai rezist cateva ore ca sa mai ascult pareri de avizati si sa nu imi iau maine talpasita direct spre el (oricum nu aici, am dat de acelasi model mai ieftin cu vreo 30 ron prin alte targuri).

2008

Am crezut ca imi voi face o rezolutie nesfarsita. Ca voi avea o lista scrisa cu liniute cu propuneri urgente si altele care au sa astepte. Dar nimic din toate astea. M-au deprimat mai rau parca rezolutiile altora; pentru ca multe le facem asa, pentru impacarea si acoperirea personala, fara proiect efectiv demarat.
Am avut un an pe jumate bun. Mult prea bun in unele sectoare; nesperat de-a dreptul. Pana acum am tot adunat, pus singura in propria traista, iar acum mi s-a dat totul pentru orice lucrusor adunat. Acolo unde totul si toate tineau numai de mine, unde soarta nu avea cum sa imi calce stramb pentru ca o indreptam eu, a fost bine. Multumesc. Si eu, care credeam ca numai anii pari imi sunt favorabili. Am ramas insa ruinata in alte puncte, dar nu am cum ma impotrivi...sau poate...
Ce vreau anul asta? sincer nu mai stiu nici eu. Nu zic nimic, ci doar vreau. Ca nu prea tine de mine. In final daca vrei prea mult un anumit lucru si te rogi ani de-a randul pentru el, primesti. Cu varf si indesat. Dumnezeu zice: poftim, asta ai vrut, asta ai sa primesti; dar NUMAI ASTA. nimic in plus; ai fost prea ingusta si nu te-ai gandit nicicand la altele, n-am ce sa iti fac - nici n-ai sa primesti.
Vreau insa ceva, care culmea tot de mine tine: sa imi mai uit mendrele carcotase, criticile ascutite, angoasele de perfectiune, sa mai fiu si eu rea din cand in cand si atunci cand trebuie, sa nu ma comport numai ca apele linistite si adanci, sa spun in fata, la momentul cerut si niciodata prea tarziu, sa nu mai adun in mine si sa vars totul cand nu isi are rostul, sa am timp sa-mi ascult fratele in istorisirile despre cursurile de programare, sa aflu cum i-au crescut mamei cozonacii sau cum si-a ars baclavaua, sa reascult povestile de tinerete ale tatei; sa-mi rup minute pentru prieteni, sa ma mai uit la copaci si fluturi, sa nu cred ca decorurile sunt doar niste chestii pur existentiale si nimic mai mult, sa mai rup file din planner si sa uit de ele, sa mai trec peste paginile din dictionar cu cuvintele "trebuie" si "acum". Sa mai am timp sa visez, sa sper, sa las pe oamenii din jur sa vorbeasca, sa ofer sanse, sa-mi accept sansele, sa-mi accept scaparile destinului, sa profit de nenorocita de clipa care nu imi era in program, sa imi tai in bucati irecuperabile sabloanele de viata.
Sa recitesc aceasta lista ori de cate ori ma prefac ca o fac uitata.