Cum ne-ar fi momentele din viata, intens traite, refacute din bucati de cadre? Ca niste bucati de fotografie, adunate cu grija, puse ruptura peste ruptura si intarite cu scoci pe spate? Cateva personaje din poza, fiecare cu pulsul si respiratia lui, aduse asa, prin suprapunere in acelasi cadru de fir narativ?
Am mai privi la fel lucrurile? Ne-am mai bucura sau am plange la fel de mult? Daca totul ar trece dincolo de ingustimea propriei pupile, daca am culege raze ce vin de la altii si din alte colturi de tablou si le-am indrepta spre noi? Daca reportajul n-ar fi scris numai de noi ci de toata pelicula de poze? Peste care sa se adauge putin istoric al locului, gura lumii, si calmul vietii de dupa?
Uneori lucrurile asa ar trebui traite. Nu pe picioarele proprii, nu cu ochii deschisi numai la tine, ci in miscari de 360 grade; adunand de peste tot, refacand din cadre vechi si noi, reinviind gesturi si vorbe ce-au parut aiurea, compunand scena asa cum de fapt a fost ea - nemilos de cruda sau extraordinara, fidel de sincera. Uneori e mai bine sa nu iei tragismul, fericirea dintr-o singura gura de aer. Sa inspiri in liniste, sa expiri apoi, sa auzi ecouri, sa repeti procesul, sa stopezi propriile filtre, folosindu-te de altele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu