marți, decembrie 23

La colindat

Pentru ca azi e Colindul; pentru ca aproape ca niciodata au sunat multi copii la usa, poate din cauza de recesiune. 50 de bani, un leu, un covrig si-un mar nu strica. Pentru ca mama mi-a amintit de un colind autentic, cred ca unicul trait de mine. 
Acum 17 ani in urma. De-abia murise bunicul; ramasesem la tara pentru parastasul de dupa inmormantare. Vecinul de la 2 case distante de noi si-a luat nepoata, pe mine si pe Mihnea si a plecat cu noi, prin sat, la colindat. Ne-am infofolit peste poate, mi-am luat traistuta in care imi tineam candva la gradinita botosii si am luat-o din loc. Mihnea, adica fratele meu si-a luat niste cizme ramase de la mine mostenire, mov, din cauciuc, cu vreo 2 numere mai mari.  Eram luati pe nepusa masa la urat in sat. Texte nu aveam, incepeam si terminam cu "Buna seara la Mos Ajun!"
Erau nameti mari atunci, ninsese mult, trebuia sa sapi adanc sa ajungi la pamantul bocna inghetat.  Iara noi am luat soseaua din fata casei si ulita din spate la colindat. Imi amintesc ca aveam traista plina de mere si nuci si ca la nici 3 pasi facuti ma poticneam in cate-o ridicatura de zapada. De fapt, ceea ce mi-a amintit mama azi si m-a facut sa rad cu lacrimi era supararea mea ca trebuia sa-l car pe Mihnea cu mine; bietul de el, la doi pasi facuti isi pierdea cizma mov in zapada si ramanea cu piciorul gol, in urma, strigand: Ioana, mi-am pierdut iar cizma!". Avea 3 ani atunci; iara eu ma intorceam, pierzandu-mi sirul drumului prin zapada, ii scoteam cizma, il incaltam, il trageam de mana, pe pici dupa mine, bodoganind. 
Cand am ajuns inghetata acasa, mi-am descarcat imediat supararea: "mama, eu pe frate-meu nu-l mai iau niciodata cu mine."
Si nici nu aveam cum sa-l mai iau, pentru ca de atunci n-am reusit sa mai traiesc, macar in suflet, un colind autentic; pentru ca pe cat de indoliat mi-a fost atunci Craciunul, pe atat de alb, rece, bogat, copilaresc mi-a fost colindul.

Niciun comentariu: