duminică, martie 16

In viteza

Am incercat viteza maxima azi: pe role. Si cum sunt mai mult de o novice, de 7 ani mai m-am mai urcat de vreo 5 ori pe ele pana astazi, este normal sa nu pot aprecia ca valea este ceva periculos, pe care viteza creste haotic. Intrarea in Lia Manoliu e o vale, asta cam la 30 grade care se continua cu alei populate, cu copaci, banci metalice. Dar ce atat? Cobor si cu asta-basta. Mihnea m-a incurajat, el si-a dat drumul primul, s-a dus pusca, chit ca rotile lui mai rodate aveau ceva frecare mai mare. Si eu, mai pusca decat el, am simtit ca totul zboara pe langa mine, m-am aplecat ca sa imi orientez centrul de greutate in fata si am inceput sa urlu disperata. Ce sanse mai aveam? Sa ma intind toata undeva la capatul vaii, cu capul in vreo 7 colturi, sa nenenorocesc vreun om facandu-l proptea sau sa ma arunc direct pe-o banca sau in vreun copac la viteza maxima. Nu, mai bine cad asa din proprie initiativa, chestie pe care am si facut-o, nu imi amintesc prea multe, nu m-a durut cam nimic, decat palmele mi le-am scrijelit puternic de asfalt. Dar m-am salvat.
Poftim, sa imi fac si imn : http://www.trilulilu.ro/suveranitate/da043987b32799

sâmbătă, martie 15

Copil, desen, zambet

Nu ma impac cu copiii, asa in general. Stiu ca acum sunt privita reprobator. Dar nu vine din raceala, indiferenta, egoism. Nu sunt o extrema. De fapt ii pot privi, pot vorbi, spune povesti, arunca zambete, dar nu sunt genul ala de persoana de care copiii se lipesc, genul dupa care in metrou vezi doi ochi mari ca te privesc mirati. Ma impac cu copiii cuminti, imi place sa-i ascult visand cate soare si in stele, dar mi-e greu sa stau alaturi de cei zvapaiati, care se atarna de orice, care iti cotrabaie in orice. Poate nu am instincte inca. Sau poate astea se castiga.
Totusi nu cred ca as putea fi o mama rea. Decat poate mai mult prietenoasa si mai putin mamoasa, atotprotectiva. De fapt, asa am si crescut, asta o fi buba. Am avut, am, mama prietena si mai putin mama-mama, iara tata amic.
In veci nu m-as fi vazut pediatra. Nu as putea intra in salon in tipete, m-as simti stangace, speriata ca un invatacel. Ma inspaimanta uneori. Sa nu fiu facuta pentru asta?
Acum cateva zile am avut o fetita venita cu mama ei. Zana de copil, toata lumea indragostita de ea si copila de mine. Mi-a luat post-iturile de pe birou si a inceput sa deseneze. Ca si cum ar fi fost cu mana in propriul sac de jucarii, a umblat in toate pixurile, a luat cu nonsalanta si skin-markerul care-i un sac de euroi si mi l-a incercat pe hartie. Scrijelea, auzeam cum scartaie buretul cariocii pe hartie si ma uitam siderata la tupeul ei, la obraznicia asta fatisa in timp ce mama ii zicea domol "trebuie sa plecam". Femeie, dar copilul asta n-a cerut voie, de multumesc nu mai zic si acum sta bine merci si deseneaza aici. Pana la urma a terminat. S-a semnat mandra si mi-a inmanat hartiuta. Si stiti ceva? Brusc m-am topit...il facea pentru netrebnica de mine, era un desen reusit, din culori complementare, cu linii minutios trasate, fara retusuri si stersaturi, semnat discret in colt de ...Alexandra. Am vrut sa imi trag vreo 2 palme, am simtit ca mi se inmoaie picioarele, m-am uitat la el si am sfarsit prin a-l fixa intre creioane pe birou. Acum am desenul primit in dar, desenul Alexandrei. Si inca ceva: un zambet furat, pe care nu l-am putut nici ascunde, nici mima din complezenta, pe care m-am simtit sincer datoare sa i-l transmit. Multumesc, Alexandra.

marți, martie 11

Zau ca nu imi iese

Sa fiu o wonder woman nici pentru macar 3 zile. Dupa 2 intru intr-un picaj din care cu greu ma scot. Ma simt cu picioarele butuci, cu trupul frant si capul undeva departe, in dimensiuni ce nu le dibuiesc. Mintea la oboseala naste fantasme, rozul se pangareste, iara umbrela aia de folie subtire se strange sau sparge ca o cochilie fragila lasand norii sa se scurga.
Nu am motive de depresie (chiar nu-s, imaginati-va), nici de suparare, poate cativa ghimpi ale caror varfuri ma tot chinui sa le tocesc, dar am frecusuri zilnice, de-alea in care esti nevoit sa astepti (ca azi 3 ore la un examen computer tomograf) complet lipsite de ceva recompensator. Plus pantofi noi in care simt ca imi fac picioare de gheisa. Plus una prezentare, complet lipsita de importanta practica, definitorie pentru ora de "sexo-terapie" dintre prof. si rezidenti.
In sfarsit, zau ca nu vreau altceva decat un pahar cu ceva colorat, piperat, nascator de amorteli temporare si mult soare, care sa imi prajeasca obrajii, decoloreze parul si sa imi arda ultimile indoieli, ganduri si nervi de primavara. Si mult verde, si multi pasi nicidecum pierduti...in sala asta din care nu prea mai imi vine sa ies.

duminică, martie 2

za Flamingo

A fost “flamingo boys”- moft de studentie si nimic mai mult. Si de baut si mancat cu fetele, de primit flori de la necunoscuti, de impartasit secrete in urlete de sala, de ras pe infundate, de incruntat priviri spre scena. Si un Michael Buble asa cum il vrem, nu?

http://www.youtube.com/watch?v=VY60CkP1qAc