Prea mult

Am avut o saptamana mult prea grea, mult prea plina (pentru mine de fapt), din care cu greu reusesc sa imi mai amintesc ceva, desi mi-am promis sa imi notez constiincioasa. Si inca nu e sfarsita, mai am vreo 9 ore din ea pe care mi le-as dori dilatate, prin comprimarea directa a celor de luni. Si poate ceva mult mai mult somn, pentru ca in fiece noapte nu am putut totaliza mai mult de 5-6 ore. In schimb am totalizat cam multe ore de munca si astea sub directa lupa de sef. Si m-am plans cam mult, ceea ce fac si acum, culmea numai celor care nu merita nici pe departe acest lucru, m-am enervat din senin, am fost cu mici variatiuni asezata pe-un butoi de pulbere, cautand cauza a irascibilitatii mele in privarea de somn.

1. Asa, a fost si inca mai este Saptamana filmului european, cu Once, musical ce nu plictiseste pentru ca notele ar putea face posibil totul aici, dar nu le reuseste. Apoi, Podul de flori, pentru a pastra tragica hibridizarea noastra spaniola.
   
2. "Spovedanie la Tanacu", pentru mine o piesa altfel, desi n-am gustat-o din plin, poate din cauza de vizionare anterioara de documentar omonim. Motiv pentru care am refuzat sa raman si in sala la discutiile de dupa, ca nu cumva frantura de adevar cu care ramasesem sa mi se iroseasca. L-am vazut si am aflat mult mai multe despre Andrei Serban, complet ignorat de catre mine pana acum (nu aruncati cu pietre!)
   
3. Scurt drum acasa si asta cu peripetii, dar macar stiu ca am fi avut placerea de a fi proiectati pe un BMW.
   
4. Sfarsit de sambata noapte si duminica dimineata intr-un oras parca sufocat de siruri de oameni ce uneau muzeele bucurestene. Noaptea muzeelor nu e insa pentru metodica vizitare, nici sa nu va inchipuiti asta, ci pentru stabilire de viitor itinerar, puncte de reper, exersat rabdare la cozi. Si poate de conversatii fabuloase la "cartoful" din fata Muzeului National. Pentru ca asa cum stateam noi, pe bancile din fata adunanand ultima energie pentru a ajunge la masina, un nene cu palarie ne intreaba daca l-am zarit prin zona pe George Milogul, ca el s-a saturat sa il mai caute si mai bine se duce direct la George Enescu. Si cum conversatia si raspunsurile firesti lui nu fac decat sa-i amplifice fabulatia, puteam sfarsi in teorii ample despre organizarea societatii si problema inmultirii speciei umane.In fine, macar mi-am stabilit itinerar, voi reveni clar la 2 expozitii saptamana viitoare: "Oraşele României. Sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX" si pentru spiritul meu (ne)civic particip la "Electorale interbelice"

De vacanta

Mic rezumat pana nu pic in depresie; depresie de sfarsit de vacanta, un calcul rapid ma lamureste ca alta nu voi mai avea nicicum pana la concediu. Asa, am fost mult prea putine zile la Albac, pacat ca ce-i frumos se concentreaza in sticlute mici si totul se termina abrupt, atunci cand vibrezi de placere mai bine.
1. Tara Motilor este minunata, numai sa ii trecem undeva dincolo pe cativa dintre locuitorii ei (cititi mai jos)
2. Am locuit intr-o pensiune bine gospodarita, cu spatiu verde, balansoare, chiosc, putin kitschioasa pe alocuri. Camera "rustica" ne-a fost primitoare, salteaua prea moale, programult tv cam saracacios, dar cine nevoie avea.
3. Proprietareasa putin cam tupeista, facand atmosfera cu vulgaritati de matroana consumata, crezand ca pentru orice serviciu oferit din pachetul "all inclusive" i se convine cate o mica "atentie"
4. Am avut itinerar de pesteri - Ursilor si Scarisoara - cu obligatoriu 14 km batuti la picior spre una dintre pesteri; popas de poze, alimentare la fiecare km strabatut.
5. Despre cel mai mare targ de marfuri de peste an din Albac nu pot spune prea multe, decat ca m-a trezit dimineata in susur de vaci, vitei, porci, carute, iar de la fereastra camerei noastre se zareau marfuri importate din China town si Dragonul Rosu de Colentina
6. Am realizat ca numarul de Bucuresti al masinii nu da bine deloc pe acolo, primesti priviri tampe care se intreaba ce naiba vor astia sa faca pe aici
7. Rosia Montana nu-i chiar asa parasita pe cat se vrea; doamne si domnisoare cu tocuri de starleta defilau duminica spre biserica; proprietatea privata "Gold corporation" e vecina de usa cu "fundatia Soros". Pana la urma cartile se fac tot asa cum vor altii...
8. De gustul de vacanta nu pot scapa cat m-as stradui. A fost mult prea frumos, din filmul celor 4 zile de vacanta sigur imi vor ramane cateva clisee pe care ce as face nu am cum sa le sterg. Clisee la care ma voi intoarce mereu, pentru a ma asigura ca sunt acolo, chiar daca totul in rest mi-e voalat, ca un back-up la toate peliculele pe care am sa le mai umplu.

Fetite

Cum vi le imaginati? Cu codite si rochie care se vantura cu mult deasupra genunchilor? Cu zambete usor parsive, batai de gene ca sa indulceasca inghetata, razgaieli si plansete agatate de gatul celor mari?
Da, si eu la fel. Pentru ca nu cunoscusem altfel de fetite. Pentru ca pentru mine, "fetitele"dispareau undeva pe la 12 ani cand zambetul parsiv e mai languros, cand fusta nu mai acopera scrijelelile de asfalt, cand ea e o donsoara fara codite cu pampoane, care isi inmoaie din cand in cand genele in rimelul mamei pentru aceleasi flendureli la fel de bine orientate.
Fetitele astea de care va zic acum sunt altfel. Stiam ca sunt, pe la noi poate le vazusem candva tarziu in noapte pe vreo margine de drum european, curioasa din fire. Le-am vazut si acum vreo 2 zile; chiar cautat. Pe soseaua de centura nu erau. Am auzit numai povesti. Am vazut locatia din apropiere, loc de parcare, padurice acoperita cu plastice si celuloza. Poate ora era de vina, dupa-amiaza vanzarea e slaba. Am fost eu claxonata, desi in blugi si acompaniata.
Cateva ore mai tarziu zona soseaua Giurgiului. Cateva masini cu baietasi stationau pe prima banda cu avariile aprinse. Mai spre colt de intersectie o "fetita" . Blugi (da, blugi, prea decent), par blond pai cu radacini evident de negre si miscari cu subinteles ale mainii spre masina din fata, care a incetinit, virat si cules donsoara ofertanta. Altele mai sprijineau cate un gard cu aceleasi priviri pierdute spre sirul de masini. Fetitele nu dulci, de Bucuresti, cu priviri triste ascunse de tencuiala fardurilor, cu plozi lasati peste noapte la vreo vecina miloasa au fost si ele candva pustoiace cu oracole de vise, nu tema de blog aiurea acum; am vrut sa ramana o simpla constare, banala pentru multi, putin frapanta pentru putini dintre noi; o constatare pentru cat de crud poate fi sfarsitul jocului de sotron, pentru cat de crud poti juca "coarda" asta a sortii.

In viteza

Am incercat viteza maxima azi: pe role. Si cum sunt mai mult de o novice, de 7 ani mai m-am mai urcat de vreo 5 ori pe ele pana astazi, este normal sa nu pot aprecia ca valea este ceva periculos, pe care viteza creste haotic. Intrarea in Lia Manoliu e o vale, asta cam la 30 grade care se continua cu alei populate, cu copaci, banci metalice. Dar ce atat? Cobor si cu asta-basta. Mihnea m-a incurajat, el si-a dat drumul primul, s-a dus pusca, chit ca rotile lui mai rodate aveau ceva frecare mai mare. Si eu, mai pusca decat el, am simtit ca totul zboara pe langa mine, m-am aplecat ca sa imi orientez centrul de greutate in fata si am inceput sa urlu disperata. Ce sanse mai aveam? Sa ma intind toata undeva la capatul vaii, cu capul in vreo 7 colturi, sa nenenorocesc vreun om facandu-l proptea sau sa ma arunc direct pe-o banca sau in vreun copac la viteza maxima. Nu, mai bine cad asa din proprie initiativa, chestie pe care am si facut-o, nu imi amintesc prea multe, nu m-a durut cam nimic, decat palmele mi le-am scrijelit puternic de asfalt. Dar m-am salvat.
Poftim, sa imi fac si imn : http://www.trilulilu.ro/suveranitate/da043987b32799

Copil, desen, zambet

Nu ma impac cu copiii, asa in general. Stiu ca acum sunt privita reprobator. Dar nu vine din raceala, indiferenta, egoism. Nu sunt o extrema. De fapt ii pot privi, pot vorbi, spune povesti, arunca zambete, dar nu sunt genul ala de persoana de care copiii se lipesc, genul dupa care in metrou vezi doi ochi mari ca te privesc mirati. Ma impac cu copiii cuminti, imi place sa-i ascult visand cate soare si in stele, dar mi-e greu sa stau alaturi de cei zvapaiati, care se atarna de orice, care iti cotrabaie in orice. Poate nu am instincte inca. Sau poate astea se castiga.
Totusi nu cred ca as putea fi o mama rea. Decat poate mai mult prietenoasa si mai putin mamoasa, atotprotectiva. De fapt, asa am si crescut, asta o fi buba. Am avut, am, mama prietena si mai putin mama-mama, iara tata amic.
In veci nu m-as fi vazut pediatra. Nu as putea intra in salon in tipete, m-as simti stangace, speriata ca un invatacel. Ma inspaimanta uneori. Sa nu fiu facuta pentru asta?
Acum cateva zile am avut o fetita venita cu mama ei. Zana de copil, toata lumea indragostita de ea si copila de mine. Mi-a luat post-iturile de pe birou si a inceput sa deseneze. Ca si cum ar fi fost cu mana in propriul sac de jucarii, a umblat in toate pixurile, a luat cu nonsalanta si skin-markerul care-i un sac de euroi si mi l-a incercat pe hartie. Scrijelea, auzeam cum scartaie buretul cariocii pe hartie si ma uitam siderata la tupeul ei, la obraznicia asta fatisa in timp ce mama ii zicea domol "trebuie sa plecam". Femeie, dar copilul asta n-a cerut voie, de multumesc nu mai zic si acum sta bine merci si deseneaza aici. Pana la urma a terminat. S-a semnat mandra si mi-a inmanat hartiuta. Si stiti ceva? Brusc m-am topit...il facea pentru netrebnica de mine, era un desen reusit, din culori complementare, cu linii minutios trasate, fara retusuri si stersaturi, semnat discret in colt de ...Alexandra. Am vrut sa imi trag vreo 2 palme, am simtit ca mi se inmoaie picioarele, m-am uitat la el si am sfarsit prin a-l fixa intre creioane pe birou. Acum am desenul primit in dar, desenul Alexandrei. Si inca ceva: un zambet furat, pe care nu l-am putut nici ascunde, nici mima din complezenta, pe care m-am simtit sincer datoare sa i-l transmit. Multumesc, Alexandra.

Zau ca nu imi iese

Sa fiu o wonder woman nici pentru macar 3 zile. Dupa 2 intru intr-un picaj din care cu greu ma scot. Ma simt cu picioarele butuci, cu trupul frant si capul undeva departe, in dimensiuni ce nu le dibuiesc. Mintea la oboseala naste fantasme, rozul se pangareste, iara umbrela aia de folie subtire se strange sau sparge ca o cochilie fragila lasand norii sa se scurga.
Nu am motive de depresie (chiar nu-s, imaginati-va), nici de suparare, poate cativa ghimpi ale caror varfuri ma tot chinui sa le tocesc, dar am frecusuri zilnice, de-alea in care esti nevoit sa astepti (ca azi 3 ore la un examen computer tomograf) complet lipsite de ceva recompensator. Plus pantofi noi in care simt ca imi fac picioare de gheisa. Plus una prezentare, complet lipsita de importanta practica, definitorie pentru ora de "sexo-terapie" dintre prof. si rezidenti.
In sfarsit, zau ca nu vreau altceva decat un pahar cu ceva colorat, piperat, nascator de amorteli temporare si mult soare, care sa imi prajeasca obrajii, decoloreze parul si sa imi arda ultimile indoieli, ganduri si nervi de primavara. Si mult verde, si multi pasi nicidecum pierduti...in sala asta din care nu prea mai imi vine sa ies.

za Flamingo

A fost “flamingo boys”- moft de studentie si nimic mai mult. Si de baut si mancat cu fetele, de primit flori de la necunoscuti, de impartasit secrete in urlete de sala, de ras pe infundate, de incruntat priviri spre scena. Si un Michael Buble asa cum il vrem, nu?

http://www.youtube.com/watch?v=VY60CkP1qAc