Fara cuvinte

Uneori, suntem muti. Nu putem scoate nici un cuvant, auzim prea bine, dar gura ne-o ferecam constient din teama, lasitate, ignoranta, auto-control.

Suntem muti sa cerem vanzatoarei franzela mai putin arsa; parca ne e greu sa ne gasim tupeul sa revendicam ceea ce ni se cuvine.

Suntem tacuti in fata ocarilor, pentru ca e mai bine asa, sa tacem, sa inghitim si sa mergem mai departe. Ca si cum cuvintele noastre ar supradimensiona raul, ne-ar infunda mai rau.

Tacem cand ne-am putea spune pasul. Ca nu ne convine biroul din coltul batut de soare, ca meritam o avansare, mai mult banet. E frica de ascensiune; te simti inca pitic in fata celor Mari. Traiesti cu teama unei evolutii nefavorabile. Mai bine pe-un loc mic, dar sigur, decat undeva mai sus.

Nu scoatem un cuvant desi cel de langa noi nu face bine. E mai bine asa, cu egoism sa nu ne implicam. De ce sa ni-l punem in cap? De ce sa fim susceptibili la reprosuri? Mai bine sa isi vada fiecare de calea lui...

Muti, nu spunem ce simtim. Preferam priviri, gesturi, pentru ca ele nu striga, ci doar soptesc. Pentru ca uneori cuvintele pot fi ale naibii de parsive. Cu ele jocul e mult mai usor. Trupul nu poate disimula ca si vocea stapanita. Cuvintele pot fi chiar prea putin, mult prea putin, decat vrem de fapt sa spunem. Prea goale, neinsemnate clisee de sms.

Repetitia

Aseara a fost "regele Lear"; mai bine zis una dintre repetitii; o repetitie altfel, cap-coada, fara opriri, doar cu mici indicatii regizorale. Un rege Lear jucat pe planeta femeilor, in care i-a fost ingaduit numai Creatorului sa participe - Mariana Mihut, cea care il interpreteaza pe Lear a lipsit si locul i-a fost cedat barbatului regizor - Andrei Serban.

L-am vazut in rolul de om blajin, impacat cu lumea, dar si in extrema exigentei regizorale. Am vazut in regizor atat persoana calda publicului, dar si dictatorul ce arata aspru cu degetul unde si cum sta fiecare in decor.

4 ore in care nu m-am plictisit, in care am evoluat printre decoruri, in care am analizat fiecare cm2 de actor, in care am vazut ca o lume de femei si pentru femei facuta are aceeasi abjectie ca si cea cu 2 sexe. Ca mojici si sobolani suntem toti muritorii. Ca viata ne joaca tuturor feste, ne da suturi, dar ca mai exista acel ceva/cineva care "ne-o vrajeste" si ne poate ridica sau cel putin se poate prabusi alaturi de noi. Vesnic insa alaturi.

alte cadre

Cum ne-ar fi momentele din viata, intens traite, refacute din bucati de cadre? Ca niste bucati de fotografie, adunate cu grija, puse ruptura peste ruptura si intarite cu scoci pe spate? Cateva personaje din poza, fiecare cu pulsul si respiratia lui, aduse asa, prin suprapunere in acelasi cadru de fir narativ?

Am mai privi la fel lucrurile? Ne-am mai bucura sau am plange la fel de mult? Daca totul ar trece dincolo de ingustimea propriei pupile, daca am culege raze ce vin de la altii si din alte colturi de tablou si le-am indrepta spre noi? Daca reportajul n-ar fi scris numai de noi ci de toata pelicula de poze? Peste care sa se adauge putin istoric al locului, gura lumii, si calmul vietii de dupa?

 

Uneori lucrurile asa ar trebui traite. Nu pe picioarele proprii, nu cu ochii deschisi numai la tine, ci in miscari de 360 grade; adunand de peste tot, refacand din cadre vechi si noi, reinviind gesturi si vorbe ce-au parut aiurea, compunand scena asa cum de fapt a fost ea - nemilos de cruda sau extraordinara, fidel de sincera. Uneori e mai bine sa nu iei tragismul, fericirea dintr-o singura gura de aer. Sa inspiri in liniste, sa expiri apoi, sa auzi ecouri, sa repeti procesul, sa stopezi propriile filtre, folosindu-te de altele.

"nu" pentru prea mult

http://simiuk.blogspot.com/2007/06/pic-poc.html
Da, stiti ceva, acus parca as mai avea nevoie de insomnii; nici ca mai imi pot aminti cum imi era cu ele.
V-am zis eu candva ca ceea ce iti doresti mai mult, ceea ce ceri mereu si mereu, are sa ti se intample? Si pe deasupra si inzecit...Mi-am dorit somn si acum am prea mult; degeaba am semivacanta (din 5 zile, 3 au fost libere pana la ora 13, ceea ce-i suficient sa zicem), ma trezesc cufundata in cearceafuri, mi-e greu sa-mi ridic capul dupa 10 ore de somn, iar pleoapele imi raman parca cusute intre ele ziua intreaga. Am uitat cum numaram ferestrele luminate la miez trecut de noapte, cum imi aruncam enervata cartea sub pat, am cam uitat zilele cand imi doream sa se comprime timpul, ca sa treaca mai repede. Acum nu vreau decat vreo 6 ore in plus; atat cat sa sar din faza baie pe fuga de 10 minute la una de 30, atat cat sa mai apuc sa imi folosesc uscatorul de par si sa nu ma ung cu crema la usa, uitandu-ma dupa cheile ratacite.
Si atunci cand totul ni se rastoarna la 180 grade asa cum am fi vrut noi, nu ne (imi) convine. Chiar daca Soarele e asa cum vrem noi acum, chiar daca rasare cand si cum vrem, parca tot nu ne ajunge. Parca tot nu realizam ca starea asta de echilibru e a naibii de buna, ca nu ne putem inhama la mai mult, ca nu toate buzunarele alea goale pe care inca le avem trebuie umplute. Mai trebuie sa lasam loc si pentru altele la timpul lor. Sau poate sa le pastram asa, pentru ceea ce merita sa stea in ele.
Nu o spun chiar aiurea; am simtit ca nu mai sunt infranata, am prins viteza accelerata, constanta din cand in cand, am trecut de multe jaloane, m-am lovit si am mers mai departe, am coborat in plina viteza valea, ma bucur de ea...dar de ce naiba uit sa mai opresc si eu la boxe - odihna multa si alimentare de voie.

Cireasa

Cand ati simtit ca meritati o rochie? Fie cat o fi ea, e asa, pentru voi, cireasa de pe tort expres dedicata? Ca ea este pulberea de sclipire ce va lipseste? Numai buna sa strigati lumii intregi, intr-un narcisism nevinovat ca va place de voi insiva si va oferiti ceva in dar? Ca-i premiul implinirii voastre?
N.B. chiar nu e disculparea mea pentru nebunii femeiesti;