marți, septembrie 25

Doamna Dr. Cuzino,

Te-am vazut in revista ONE. Vad ca ai si blog de sanatate. Si te declari pe desupra un om implinit. Poftim , poate sunt doar frustrarile mele, dar un medic de obicei te sfatuieste. Iti spune ce a citit el in carti (in care ai citit si tu bineinteles), adaptand la experienta avuta cu pacientii. Tu esti pasionata de mass-media, cabinetul tau e in fata camerei iar pacientii sunt audienta PROtv-ului.
Ba nu, strecor erori, unii iti citesc blogul, iti respecta si admira competenta, te intreaba despre creme, BTS-uri, contraceptive si diete. Mai mult vor si consiliere pe probleme de feciorie ori ba in noaptea nuntii. Se mai plang ca nici nu le raspunzi. Chiar deloc, deloc. Pe verificate, zau asa. Oare asta e malpraxis?
In implinirea ta nu strecori nici o vorba despre spital, batranii tai (aflu ca esti geriatra si cu primariat pe deasupra - habar am cum l-ai facut ca de vreo 7 ani esti pe la TV), dar spui ca scrii carti de sanatate. Pont: o poti pune de doctorat.
Sunt cam rea stiu, dar m-a cam aprins articolul ei. Si Porshe-ul . Asta e.

luni, septembrie 24

Pentru tata

Tata, nu cred ca ma citesti, habar am daca stii ca scriu pe aici. Tu citesti ziare si chestii interzise aducatoare de nesuferite si contagioase reclame, dar sa stii ca ti-am luat un CD cu Dan Spataru. N-a fost o avere, era supliment de ziar. Sa te bucuri si tu de cel pe care l-ai adus la banchetu' dintr-a doispea si ti-a cantat "in randul patru". Si sa nu imi devii nostalgic cu povesti despre liceu. Stiu ca iti face mare placere sa le reiei mereu, stiu tot despre colegul de camera, despre 4 de la romana, povestile de facultate de mai tarziu, despre caminul din Stefan Furtuna, despre colegii care jucau noaptea carti si faceau imposibil studiul pentru tine la analiza matematica.

Parintii astia sunt fantastici la povesti. Traiesc adesea prin ele, le reiau de nenumarate ori. Zau asa, stiu cum tata a stat un an in "grajdurile regale" - actuala cladirea ANEFS - pe atunci camine dedicate politehnistilor din anul I. Si cum la orele de sport isi lua mingea si dadea numai la cos. Nimeni nu scapa de ele. Bietul Mihnea e nevoit sa asculte toate pataniile de facultate, ca deh si el tot pe acolo are sa fie. Nu e asa ca sunt simpatici cand le spun? Chiar daca stii fiecare poanta, fiecare destainuire pe de rost. Ei se simt fericiti cand le spun, parca trag in piept putin din aerul de altadata. Pana la urma la ce ni-s bune amintirile? Eu am crezut ca numai pentru arhivare, in dosare codate, pe care in veci nu iti vine sa le deschizi. In dosare de care nu vrei sa mai stie nimeni, nici tu adesea, pe care le-ai aruncat cat colo, in cel mai nebulos ungher. Sau poate astea-s amintirile proaspete, astea ale noastre, pe care le vrem uitate, duse in zona crepusculara. De care vrem sa ne debarasam pentru ca acum ne fac rau. Pentru ca ti-ai dori sa pui punct si sa treci la alineatul urmator. Ma rog, ti-ai dori numai, asa pentru revigorare de moral, ca tot imposibil iti e.

La ce-s bune amintirile? La umplut timpul de dupa masa in familie sau dupa-amiezele alea, rare de altfel, cand iti vin copiii acasa si vrei sa mai fii in centrul atentiei? Nu cred. Nu-s nici file de poveste, nici pagini de arhiva, ci-s clipe de viata, crunte sau dulci, care ne aduc riduri pe frunte sau lacrimi in colt de ochi, perfect suprapuse peste bataile cu numar limitat ale inimii noastre. Amintirile suntem noi si ar fi crunt sa uitam de sine insine.

vineri, septembrie 21

Latest

Adica, pe scurt, ca nu am timp mai de nimic. Casa mi-e complet ravasita de vopsea, trafalete, scaune aruncate aiurea, o scara. Nu gasesc nimic din ce am nevoie, din blugi n-am iesit in ultima saptamana. Partea buna: e cam pe sfarsite totul, urmeaza peste cam o luna episodul no. 2 baie&bucatarie. Pana atunci ma asteapta un weekend de smotruiala, de frecat vopseaua care pare ca in veci nu iese, de spalat geamuri si usi, de aranjat carti si alte alea.
De cand cu dezastrul sunt in stare sa apuc si stirile de la ora 5 la spital, chit ca nu am ce face, dar oricum e mult mai bine decat acasa.
Altceva? fac progrese in comunicarea cu pacientul; unul dintre pacienti este surdo-mut; in prima zi eram mai ceva decat la pantomima, numai eu stiu cum m-am chinuit sa pricep sau sa priceapa ceva, pentru ca sa descopar cum in urmatoarea dimineata dumnealui isi citea tacticos ziarul. De atunci comunicam extraordinar de bine prin biletele de amor, pacat ca-i cam trecut de floarea varstei.
Si chiar latest : in afara de renovari m-a pocnit iarasi gripa. Nu am decat o luna de la ultima raceala, un virus ne bantuie spitalul, in 3 zile am fost rapusi vreo 4. Take care, ca eu nu stiu daca mai am timp de asa ceva!

duminică, septembrie 9

Same old story

Ma trece un sentiment groaznic de desprindere de o lume in care am trait pana acum. Acelasi sentiment trait acum 7 ani. Culmea ca acum nu imi apartine, doar empatizez cu fratele care si-a mutat existenta departe de casa parinteasca, vecin de apartament cu mine. El este cel care a plecat, eu nu am mai nimic de-a face cu asta. Dar contagios sunt prinsa in joc. Si de fapt totul se rasfrange de la singuraticii parinti. Ei hiperbolizeaza totul. Dar eu ce naiba am? Ca nu am patit nimic, absolut nimic, nici o secunda nu a sarit linia existentei mele.
Cand pun bagajele in masina simt ca nu ma duc sa imi reiau activitatile zilnice, ci ca as pleca in cea mai infricosatore sesiune. Poate sunt prea obosita, prea framantata fara sa stiu, prea nedormita, dar sentimentul asta de rupere ma strabate. Nu, sper sa nu fie parte a unor presimtiri nefaste, ca am mai trait d-alde astea si n-a fost bine.
Mama, tata, calmati-va, luati-va pisica langa voi si cantati-i cantece de leagan. Nu va sufoca singuratatea, nu trebuie sa imi aduceti cafeaua la birou (tnx, dad) ca nu am patit nimic. Eu una, nu. Pustiul vostru poate a mai crescut, dar asta e.
Va asteptam la noi (apropo, de saptamana viitoare ne bate un gand de zugraveala de pereti, ce ziceti?)

vineri, septembrie 7

Vrem, dar pentru ce?

Masina 330, pe la 7 si ceva dimineata. Langa mine doua doamne: o proaspata pensionara, plecata probabil spre dadaceala de nepoti si o batranica, cu un pardesiu bej, ingalbenit pe la colturi de ploaie, micuta, frecandu-si tematoare intre degetele cocarjate o bucata de hartie, gasita probabil in cutia postala. Un anunt de anticar, care cumpara "avantajos" orice obiect de dianinte de '44.
Batranica incepe sa ii povesteasca vecinei de autobuz:
"stiti doamna, astia-s oameni seriosi. Au mai venit pe la mine. Am mai vandut cate ceva cu 2-300 de mii, chiar si un milion jumate. Aveam un bibelou asa frumos, un brontozaur cred, portelan Rosenthal, cu urechi uriase, niste picioare mari in spate, l-am dat cu 1200000. Acum mai am o vitrina din lemn de mahon. Vad ca astia vor cristal, stiu ca are geamuri de cristal, asa ca ii dau geamurile. Si o masa de bambus am mai dat. Mai am una mica, dar parca mai am nevoie de ea, o plimb pe ici-colo prin casa cand vreau sa scriu ceva. Socrul meu a fost amiral in armata austro-ungara, se imprietenise cu niste generali care tot ii trimiteau cadouri. Si mai am si de la tatal meu multe. Ehh, ce sa fac doamna cu ele? Or fi fost ele frumoase, dar la ce folos? Copilul e in Buzau acum, are cuscra ce sa ii dea, nu zice nimic ca le dau..."
Toata viata cautam sa adunam. Vrem un salariu cat mai bun ca sa ne permitem canapeaua de piele, casa de vacanta, masina aia scumpa, aer conditionat in fiecare ungher al casei, haine cu eticheta la vedere. Ba mai mult si o asigurare de viata, o pensie pentru copii daca o fi sa crapam noi prea devreme.
"Vrem, vrem, vrem" este laitmotivul nostru. Si nu doar atat, ci din ce in ce mai mult. Culmea e ca ceea ce vrem noi nu-i nici fericirea, nici impacarea, nici viata vesnica. Poate pana la urma e egoismul. De a fi "EU" asa acum vreau. De a avea totul pentru mine. Poate si pentru batranica asta a fost candva un eu. De fapt si acum e, ca doar nu vinde pentru alti amarati, ci tot pentru un" eu", dar fara majuscule acum. Un "eu" mai calit de viata. Probabil ca-s adevarate vorbele ca egoismul este samburele tuturor rautatilor in lume.

marți, septembrie 4

Stare de spirit

Analiza a unei starii de spirit. Nu am ales-o chiar la intamplare, caci de prea multe ori ma lovesc de expresia "da, sunt un om fericit". Asa, mereu esti fericit?
Nu cred ca fericirea poate fi ceva constant. Fericirea se reduce la o clipa sau sa zicem la un cumul de clipe. Dar are clar limitele ei strict temporale. Incepe printr-un crescendo, continua cu un platou lin si de cele mai multe ori cu un descrescendo la fel de lin. Mai ramane asa, fara limite precise un iz de fericire. Poate ca un drog. Strict legata de evenimente majore, le urmeaza cu constiinciozitate si apoi se stinge.
Putem declara ca ne simtim mereu impacati. Dar nu mereu fericiti. Poate ca n-am mai gusta nimic din adrenalina sau endorfinele ei daca am fi intr-un continuu de fericire. Poate ca receptorii ni s-ar obisnui cu toti hormonii astia fericiti si atunci e compromisa toata starea asta de fapt. Asa ca mai bine sa ne gasim continuu impacati. Si din, cand in cand, fericiti.