marți, mai 1

Mihnea says..

Mihnea, primesti gazduire de le mine. Ori ai trait numai cei 3 ani de comunism prea bine, ori ai invatat prea bine pentru bac.
Cele ce urmeaza a fi citite, nu imi apartin.

Jocul de linii


Comunism. Un cuvânt deseori obscur în mintea tinerilor, dar care naşte interpretări, reacţii, prejudecăţi. Cei mai mulţi îl privesc negativ, ca pe o boală de care ţara noastră s-a vindecat graţie renaşterii conştiinţei naţionale şi a dorinţei de libertate. Îl condamnăm ori îl facem uitat şi ne batem în piept că astăzi suntem democraţi, că avem o gândire liberală, că nimic nu stă în calea afirmării noastre.. că la şcoală nimeni nu ne va cere socoteală pentru modul în care ne-am aranjat părul, pentru felul în care ne îmbrăcăm sau prin ce modalitate am achiziţionat un anumit produs, că astăzi avem canale străine la televizor şi orice marcă de autoturism ne-am permite. “Acum avem societatea pe care ne-o dorim” - ar spune cetăţenii mai avuţi ai României.

Istoria nu prea a ţinut cu românii; ne-am născut într-un loc bogat, atât material, cât şi spiritual, dar poate şi din acest motiv am fost ţinta multor atacuri care ne-au lăsat găuri în pereti, în minte, în suflet. Am învăţat să fim ospitalieri cu popoarele de migratori, nevoite sa poposească la noi dupa ce au fost întoarse din drum de Marea Neagră, timp în care Occidentul evolua - de la el am învăţat apoi să ne creăm primele formaţiuni politice. Prima unire, realizată de Mihai Viteazul şi condiţionată de otomani şi de unguri, cu mult înaintea apariţiei conştiinţei naţionale române, seamănă astăzi mai degrabă cu o ciocnire accidentală, pe stradă, între doi fraţi care nu s-au cunoscut niciodată. Ne-am ridicat, ne-am privit în ochi şi ne-am recunoscut – da, noi avem aceiaşi părinţi, noi avem dreptul de autonomie pe aceste meleaguri. Am obţinut independenţa, ne-am recunoscut originea şi continuitatea când alţii ne numeau toleraţi. Ne-am reîntregit, dar soarta s-a întors asupra noastră; după mari sacrificii, a trebuit sa îi primim pe duşmani în casă. Pe frontul nostru le-am luat armele ruşilor orbiţi de revoluţia lor, iar ei ne-au răspuns retinând trimisul diplomatic. Imoral, fără precedent? Se spune că doar în dragoste şi în razboi nu există reguli. Am vrut să protejăm bunurile ţării, am trimis tezaurul la ruşi şi astăzi expeditorul se face uitat. Am fost creduli sau am avut mâinile legate, dar niciodată nu am fost imorali. Am demonstrat lumii că am jucat mereu fair-play, am returnat tezaurul Poloniei când aceasta ne-a cerut ajutorul, făcând iertate durerile Moldovei. Iertăm, dar nu uităm.

Nu am vrut comunism. Am căutat sprijin la puterile din Vest, dar acolo cărţile fuseseră demult jucate – ne-au fost şi Iuda, şi Iisus. Am coborât în grotă şi am depus jurământ faţă de Spânul Roş, să îl slujim, să ne schimbăm numele, identitatea, să ne uităm părinţii.

Am învăţat sa tragem linii, o lecţie dureroasă – pe hartă, pe brazda de pământ, pe trunchiurile copacilor, pe planurile cincinale, pe bonurile de pâine, lapte, zahăr sau ulei, linii pe străzi, linii în oraşe, linii în Bucureştiul parisian. “Înainte de a fi comunist, sunt român”.. şi a fost îndeajuns încât să continuăm jocul de linii pe peretele de celulă.

Dărâmăm zeci de biserici să ridicăm Casa Poporului, ducem muncă titanică săpând cursul Dunării, vrem Bucureştiul port. Chiar ne doream asta? Era cu adevărat de folos industrializarea când uzinele gigant nu funcţionau decât la procente nesemnificative din capacitatea lor? Cuteza cineva să contrazică pe cel mai iubit dintre pământeni? Da, au cutezat şi ne mândrim cu ei. Au plătit cu viaţa, dar dincolo de efemeritatea carnală a omului, de valorile negociabile şi de compromisurile vieţii, stă absolutul dreptăţii. Am căutat un vinovat şi ni l-am făcut cadou în ziua de Crăciun. Am vrut un erou şi l-am inventat ziua următoare. Am vrut martiri şi îi numim astăzi. Martiri la ce, martiri unde? Nu ai văzut revoluţia? .. trăgeam unii în alţii! Cum să nu însemne asta revoluţie?.. tot decorul sugera asta. Spui ca tu nu ai trăit atunci şi că nu te poţi pronunţa, că aştepţi arhivele. Mai bine aşa.

Spui că totul e mai bine acum, că eşti liber, că ai scapat de cortina de fier. Că eşti european, că ne globalizăm, că am deschis şi ni s-au deschis porţile. Că numai uniţi putem lupta cu problemele mari, de vreme ce “statul e prea mic pentru ele aşa cum e prea mare pentru cele mărunte” (Daniel Bell). Capitalismul deschide noi frontiere; se comercializează orice, de la alimente la diplome. Acum nu trebuie sa fii membru de partid pentru a obţine funcţia dorită, dar n-ar fi rău sa ai o rudă, un fin, un prieten unde să pui o vorbă bună. Ai nevoie să primeşti bani online pentru un proiect onorat unui client din altă ţară? Acum tehnologia capitalistă îţi permite acest lucru, doar ai grijă ce sistem de plăţi foloseşti fiindcă românii sunt banaţi (=interzişi - în slangul internetului) pe ici, pe colo, pe unde au făcut concetăţenii noştri fraude. Am ridicat standardele, sau ni s-a cerut sa le ridicăm. Acum ni se cere sa schimbăm buletinele, moneda naţională, numerele de înmatriculare, poate şi Constituţia. Am schimbat culori, am schimbat steagul, dar noi ne-am schimbat? În esenţă, prin ce diferă comunismul faţă de democraţia actuală cât timp modul de viaţă ne este dictat de marile puteri, iar noi, docili, recunoaştem că asta e direcţia ce trebuie urmată? Care a fost ultima decizie pe care ai luat-o singur? Democraţie, comunism. Capitalism, socialism. Opţiunea e doar o iluzie, istoria, evenimentele ne învaţă că sunt doar măşti ale jocurilor de culise, ale jocurilor de linii.

Caragiale m-ar numi Cetăţeanul turmentat. Nu am ştiut niciodată care este direcţia cea mai bună: statul sau individul? Este proprietatea mea sfântă sau poate fi sacrificată dacă interesul comunităţii o cere? Liberalismul de astăzi mă învaţă că numai munca individului contează, ca ea trebuie răsplătită şi protejată, că statul nu are control asupra mea, ci noi avem asupra lui. Realitatea afişează însă consecinţe grave ale acestui sistem, probat în ultimul deceniu pe poporul român: clivaj pronunţat între săraci şi bogaţi, mari proprietari funciari ce amintesc de epoca feudală, de fanariotism, speculări ale ambiguităţilor legii care conduc la o sporire a diferenţierii claselor şi a promovării nonvalorilor. Străinii consideră că românii nu ştiu să munceasca; lenevesc o bună perioadă de timp, iar când se văd puşi la zid muncesc ca slugile pentru a supravieţui. Acelaşi raport spunea că ne stă în natura noastră sa admirăm pe cei care găsesc scăpări ale legii prin care să profite în folosul personal, să premiem aşadar şiretenia, să o ridicăm la rang de intelingenţă, să creăm un capitalism bazat pe sustrageri frauduloase din bugetul statului. Societatea este aceeaşi pentru toţi – ar motiva pătura bogată a societăţii – legile, cu tot cu beneficii, scăpări, sunt aceleaşi, doar persoanele diferă în măsura în care pot gândi pentru sine. Bătrânii nostalgici susţin că doar comunismul asigura progresul, că atunci era mai bine pentru fiecare, vorbind pare-se despre o lume fantastică, imaginară, proiectată în fabulos, o lume în care elevii purtau uniformă şi vorbeau frumos. O lume simplă, dar liniştită, paşnică şi mereu zâmbitoare.

În spirit agnostic, putem afirma ca nu există un adevăr absolut, nu putem radicaliza o ideologie ca fiind greşită sau demnă de urmat. Nu există “bine” şi “rău”, doar noi le numim aşa, noi creăm convenţiile şi apoi le încălcăm. Avem puterea de a păstra din fiecare lucru pe care îl respingem ceea ce este bine pentru noi. Poate în asta stă cheia reuşitei, în capacitatea de a opri ceea ce a fost bun în trecut şi de a evalua noile curente pe baza unor sisteme de referinţă verificate în timp. Studiul istoriei este unul foarte important prin rolul său de feedback. Drepturile omului ne învaţă că a fost greşit să raţionalizăm alimentele, dar de ce sa nu raţionalizăm alcoolul, tutunul sau carburantul, de ce să nu impunem disciplina în învăţământ aşa cum era ea odată? Uitarea trecutului, indiferent de moralitatea evenimentelor care l-au marcat, este una dintre cele mai grave erori. Ignoranţa nu reprezintă un mijloc de apărare.

Nu am trăit în timpul comunismului decât în perioada în care nu învăţasem încă să vorbesc sau să merg; probabil acelaşi lucru se poate afirma şi despre poporul român. Omul obişnuieşte să se uite cu drag la fotografiile din copilărie, să îşi amintească de dificultăţile prin care era nevoit să treacă, de probleme pe care astăzi un matur le-ar găsi insignifiante. Să învăţăm să privim cu drag în urma noastră, să ne oprim din condamnat, din evaluat şi din tras linii. Să îi ascultăm pe bătrâni şi să învăţăm de la ei; în ochii lor se ascunde ziua de maine.

Niciun comentariu: