Tata, nu cred ca ma citesti, habar am daca stii ca scriu pe aici. Tu citesti ziare si chestii interzise aducatoare de nesuferite si contagioase reclame, dar sa stii ca ti-am luat un CD cu Dan Spataru. N-a fost o avere, era supliment de ziar. Sa te bucuri si tu de cel pe care l-ai adus la banchetu' dintr-a doispea si ti-a cantat "in randul patru". Si sa nu imi devii nostalgic cu povesti despre liceu. Stiu ca iti face mare placere sa le reiei mereu, stiu tot despre colegul de camera, despre 4 de la romana, povestile de facultate de mai tarziu, despre caminul din Stefan Furtuna, despre colegii care jucau noaptea carti si faceau imposibil studiul pentru tine la analiza matematica.
Parintii astia sunt fantastici la povesti. Traiesc adesea prin ele, le reiau de nenumarate ori. Zau asa, stiu cum tata a stat un an in "grajdurile regale" - actuala cladirea ANEFS - pe atunci camine dedicate politehnistilor din anul I. Si cum la orele de sport isi lua mingea si dadea numai la cos. Nimeni nu scapa de ele. Bietul Mihnea e nevoit sa asculte toate pataniile de facultate, ca deh si el tot pe acolo are sa fie. Nu e asa ca sunt simpatici cand le spun? Chiar daca stii fiecare poanta, fiecare destainuire pe de rost. Ei se simt fericiti cand le spun, parca trag in piept putin din aerul de altadata. Pana la urma la ce ni-s bune amintirile? Eu am crezut ca numai pentru arhivare, in dosare codate, pe care in veci nu iti vine sa le deschizi. In dosare de care nu vrei sa mai stie nimeni, nici tu adesea, pe care le-ai aruncat cat colo, in cel mai nebulos ungher. Sau poate astea-s amintirile proaspete, astea ale noastre, pe care le vrem uitate, duse in zona crepusculara. De care vrem sa ne debarasam pentru ca acum ne fac rau. Pentru ca ti-ai dori sa pui punct si sa treci la alineatul urmator. Ma rog, ti-ai dori numai, asa pentru revigorare de moral, ca tot imposibil iti e.
La ce-s bune amintirile? La umplut timpul de dupa masa in familie sau dupa-amiezele alea, rare de altfel, cand iti vin copiii acasa si vrei sa mai fii in centrul atentiei? Nu cred. Nu-s nici file de poveste, nici pagini de arhiva, ci-s clipe de viata, crunte sau dulci, care ne aduc riduri pe frunte sau lacrimi in colt de ochi, perfect suprapuse peste bataile cu numar limitat ale inimii noastre. Amintirile suntem noi si ar fi crunt sa uitam de sine insine.
Parintii astia sunt fantastici la povesti. Traiesc adesea prin ele, le reiau de nenumarate ori. Zau asa, stiu cum tata a stat un an in "grajdurile regale" - actuala cladirea ANEFS - pe atunci camine dedicate politehnistilor din anul I. Si cum la orele de sport isi lua mingea si dadea numai la cos. Nimeni nu scapa de ele. Bietul Mihnea e nevoit sa asculte toate pataniile de facultate, ca deh si el tot pe acolo are sa fie. Nu e asa ca sunt simpatici cand le spun? Chiar daca stii fiecare poanta, fiecare destainuire pe de rost. Ei se simt fericiti cand le spun, parca trag in piept putin din aerul de altadata. Pana la urma la ce ni-s bune amintirile? Eu am crezut ca numai pentru arhivare, in dosare codate, pe care in veci nu iti vine sa le deschizi. In dosare de care nu vrei sa mai stie nimeni, nici tu adesea, pe care le-ai aruncat cat colo, in cel mai nebulos ungher. Sau poate astea-s amintirile proaspete, astea ale noastre, pe care le vrem uitate, duse in zona crepusculara. De care vrem sa ne debarasam pentru ca acum ne fac rau. Pentru ca ti-ai dori sa pui punct si sa treci la alineatul urmator. Ma rog, ti-ai dori numai, asa pentru revigorare de moral, ca tot imposibil iti e.
La ce-s bune amintirile? La umplut timpul de dupa masa in familie sau dupa-amiezele alea, rare de altfel, cand iti vin copiii acasa si vrei sa mai fii in centrul atentiei? Nu cred. Nu-s nici file de poveste, nici pagini de arhiva, ci-s clipe de viata, crunte sau dulci, care ne aduc riduri pe frunte sau lacrimi in colt de ochi, perfect suprapuse peste bataile cu numar limitat ale inimii noastre. Amintirile suntem noi si ar fi crunt sa uitam de sine insine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu