Masina 330, pe la 7 si ceva dimineata. Langa mine doua doamne: o proaspata pensionara, plecata probabil spre dadaceala de nepoti si o batranica, cu un pardesiu bej, ingalbenit pe la colturi de ploaie, micuta, frecandu-si tematoare intre degetele cocarjate o bucata de hartie, gasita probabil in cutia postala. Un anunt de anticar, care cumpara "avantajos" orice obiect de dianinte de '44.
Batranica incepe sa ii povesteasca vecinei de autobuz:
"stiti doamna, astia-s oameni seriosi. Au mai venit pe la mine. Am mai vandut cate ceva cu 2-300 de mii, chiar si un milion jumate. Aveam un bibelou asa frumos, un brontozaur cred, portelan Rosenthal, cu urechi uriase, niste picioare mari in spate, l-am dat cu 1200000. Acum mai am o vitrina din lemn de mahon. Vad ca astia vor cristal, stiu ca are geamuri de cristal, asa ca ii dau geamurile. Si o masa de bambus am mai dat. Mai am una mica, dar parca mai am nevoie de ea, o plimb pe ici-colo prin casa cand vreau sa scriu ceva. Socrul meu a fost amiral in armata austro-ungara, se imprietenise cu niste generali care tot ii trimiteau cadouri. Si mai am si de la tatal meu multe. Ehh, ce sa fac doamna cu ele? Or fi fost ele frumoase, dar la ce folos? Copilul e in Buzau acum, are cuscra ce sa ii dea, nu zice nimic ca le dau..."
Toata viata cautam sa adunam. Vrem un salariu cat mai bun ca sa ne permitem canapeaua de piele, casa de vacanta, masina aia scumpa, aer conditionat in fiecare ungher al casei, haine cu eticheta la vedere. Ba mai mult si o asigurare de viata, o pensie pentru copii daca o fi sa crapam noi prea devreme.
"Vrem, vrem, vrem" este laitmotivul nostru. Si nu doar atat, ci din ce in ce mai mult. Culmea e ca ceea ce vrem noi nu-i nici fericirea, nici impacarea, nici viata vesnica. Poate pana la urma e egoismul. De a fi "EU" asa acum vreau. De a avea totul pentru mine. Poate si pentru batranica asta a fost candva un eu. De fapt si acum e, ca doar nu vinde pentru alti amarati, ci tot pentru un" eu", dar fara majuscule acum. Un "eu" mai calit de viata. Probabil ca-s adevarate vorbele ca egoismul este samburele tuturor rautatilor in lume.
Batranica incepe sa ii povesteasca vecinei de autobuz:
"stiti doamna, astia-s oameni seriosi. Au mai venit pe la mine. Am mai vandut cate ceva cu 2-300 de mii, chiar si un milion jumate. Aveam un bibelou asa frumos, un brontozaur cred, portelan Rosenthal, cu urechi uriase, niste picioare mari in spate, l-am dat cu 1200000. Acum mai am o vitrina din lemn de mahon. Vad ca astia vor cristal, stiu ca are geamuri de cristal, asa ca ii dau geamurile. Si o masa de bambus am mai dat. Mai am una mica, dar parca mai am nevoie de ea, o plimb pe ici-colo prin casa cand vreau sa scriu ceva. Socrul meu a fost amiral in armata austro-ungara, se imprietenise cu niste generali care tot ii trimiteau cadouri. Si mai am si de la tatal meu multe. Ehh, ce sa fac doamna cu ele? Or fi fost ele frumoase, dar la ce folos? Copilul e in Buzau acum, are cuscra ce sa ii dea, nu zice nimic ca le dau..."
Toata viata cautam sa adunam. Vrem un salariu cat mai bun ca sa ne permitem canapeaua de piele, casa de vacanta, masina aia scumpa, aer conditionat in fiecare ungher al casei, haine cu eticheta la vedere. Ba mai mult si o asigurare de viata, o pensie pentru copii daca o fi sa crapam noi prea devreme.
"Vrem, vrem, vrem" este laitmotivul nostru. Si nu doar atat, ci din ce in ce mai mult. Culmea e ca ceea ce vrem noi nu-i nici fericirea, nici impacarea, nici viata vesnica. Poate pana la urma e egoismul. De a fi "EU" asa acum vreau. De a avea totul pentru mine. Poate si pentru batranica asta a fost candva un eu. De fapt si acum e, ca doar nu vinde pentru alti amarati, ci tot pentru un" eu", dar fara majuscule acum. Un "eu" mai calit de viata. Probabil ca-s adevarate vorbele ca egoismul este samburele tuturor rautatilor in lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu