Cea mai mare nefericire pe care o poate trai un om este sa ramana singur. Nu sarac, nu oropsit, nu blestemat, nu infirm, ci singur fie si in sala cu oglinzi a palatului. Strangem in jurul nostru amici, prieteni adevarati, dar vine un moment cand se duc unul cate unul iar tu iti traiesti batranetile cu 2 matze pricajite si privirea pierduta mult departe de gardul casei. Atunci ai da orice sa ai pe cineva sa iti calce pragul macar de doua ori in luna. Ai da orice sa vina cineva sa iti asculte povestile, sa iti spuna franturi de viata, ai da orice sa mai taraie nenorocitul de telefon cu disc sau postasul sa iti aduca o "vedere" de departe.
Astazi am simtit ca am facut unul dintre cele mai frumoase cadouri ale Craciunului asta, daca nu singurul. Mi-am vizitat o matusa indepartata, fara copii, cu cativa nepoti apropiati care insa rar ii calca pragul, interesati mai degraba de ce are sa lase in urma batrana. I-am vazut fericirea in ochi ca a avut macar in a doua zi de Craciun cu cine povesti la masa. Imi zicea ca a strans multe prietene in jurul ei, dar fie unele acum s-au prapadit, fie unele sunt legate de alte griji ale vietii. Sot nu mai are de vreo 3 ani, copii niciodata. Ai mei parinti le-au fost nasi la nunta de aur. Imi amintesc ca atunci i-am privit cu admiratie, caci binecuvantat e sa stai alaturi de cel ce-l iubesti 50 de ani. De-un mare boem de fapt, indragostit de pensula si acuarela. Mereu am plecat din casa ei cu cate un tablou. Nepotii le-au dosit in spatele unui sifonier, ca prea incurca lumea tablourile astea de-o viata de om. Ei vor lucruri imediate si palpabile.
Nu vreau singuratati de-astea. Nu vreau sa imi cumpar compania. Pentru ca batrana mea asta face, ca multi altii. Strangem averi intr-o viata, muncim pe branci pentru a da totul la batranete. Pentru ca nimeni nu ne poate spune daca ne vom stinge ultimii, daca copiii proprii/infiati/nepotii ne vor da un telefon vreodata, daca prietenii/vecinii vor avea mereu timp sa ne calce pragul. Inca nu stiu cat de adevarate sunt cuvintele ca asa cum ne asternem, asa vom dormi...
Astazi am simtit ca am facut unul dintre cele mai frumoase cadouri ale Craciunului asta, daca nu singurul. Mi-am vizitat o matusa indepartata, fara copii, cu cativa nepoti apropiati care insa rar ii calca pragul, interesati mai degraba de ce are sa lase in urma batrana. I-am vazut fericirea in ochi ca a avut macar in a doua zi de Craciun cu cine povesti la masa. Imi zicea ca a strans multe prietene in jurul ei, dar fie unele acum s-au prapadit, fie unele sunt legate de alte griji ale vietii. Sot nu mai are de vreo 3 ani, copii niciodata. Ai mei parinti le-au fost nasi la nunta de aur. Imi amintesc ca atunci i-am privit cu admiratie, caci binecuvantat e sa stai alaturi de cel ce-l iubesti 50 de ani. De-un mare boem de fapt, indragostit de pensula si acuarela. Mereu am plecat din casa ei cu cate un tablou. Nepotii le-au dosit in spatele unui sifonier, ca prea incurca lumea tablourile astea de-o viata de om. Ei vor lucruri imediate si palpabile.
Nu vreau singuratati de-astea. Nu vreau sa imi cumpar compania. Pentru ca batrana mea asta face, ca multi altii. Strangem averi intr-o viata, muncim pe branci pentru a da totul la batranete. Pentru ca nimeni nu ne poate spune daca ne vom stinge ultimii, daca copiii proprii/infiati/nepotii ne vor da un telefon vreodata, daca prietenii/vecinii vor avea mereu timp sa ne calce pragul. Inca nu stiu cat de adevarate sunt cuvintele ca asa cum ne asternem, asa vom dormi...
2 comentarii:
Intr-adevar adevar graiesti! Cand suntem tineri chiar daca suntem singuri, ne putem deplasa, putem sa avem relatii sociale, dar atunci cand vine vremea in care ne ninge pe tample si in care muschii nu mai raspund atat de prompt comenzilor noastre numai Bunul Dumnezeu ne mai are in grijasa ne rugam pentru batarnetiu alinate de dragostea celor dragi
Trimiteți un comentariu