Matze

Citit post despre pisici. Ce-ati zice sa auziti si despre matza mea?...pardon, The Ducess.
Inaintea Ducesei a fost Norocel. Era negru tot, cu ochii verzi si miscari de pantera. L-am luat cand eram a doispea. Era norocul meu. Si s-a tinut de cuvant. Maidanez, uita adeseori bunele maniere si se infigea in tot ce era mancare in jurul lui. Fierbinte ori ba, nu conta, radea tot la suprafata. Avea orele lui de joaca, cu sarma de la un sir de covrigi, cu care faceam "aporte". Daca pierdea sarma pe sub dulap, frigider incepea sa si-o revendice nervos. Se invartea stanga, dreapta, isi vara labuta in locul stramt, pana ce erai nevoit sa te faci tu in patru si sa i-o scoti. Cand iesea afara avea apucaturi de felina de maidan. Pleca noapte de noapte "la discoteca", la agatat de dudui, la lupte cu mai marii soselei de unde aproape mereu venea cu blana ferfelita. De doua ori a fost necesar sa stea cu copci. Ii placea sa stea pe tetiera scaunului de la masina, se agata de fereastra cand simtea el ca ne apropiem de casa. Dupa spusele tatei, Noroace a fost un motan istet. Istet imi era cand in mijloc de sesiune il puneam sa traverseze trotuarul din fata caminelor. Norocul nu s-a tinut de el pana la sfarsit, a pierit sub rotile unei dacii rosii. Eu atat stiu, n-am fost acolo cand s-a sfarsit, l-am plans cam 3 zile la rand, cand reveneam acasa tot ii simteam prezenta si mi-am promis ca nu il voi mai inlocui cu altcineva.
Dar n-a fost asa. Tata, inainte nu mare de amator de pisici, a luat masuri. In orice casa trebuie sa existe un animal. Deci nu vreti o matza?
Asa a venit Ducesa. Eram anul II. Era mica cat sa o tii in pumn, bej cu labute cafenii si ochi mari, mirati si albastri. Plapanda, cu miscari calculate, The Ducess a ramas chiar Ducesa. E educata si face la olita, nu mananca decat din castronul ei si numai ceea ce ii e alocat; fara grasime, fara E-uri, Ducesa isi selectioneaza atenta gustarile. Nu ravneste in veci la ceea ce e pe masa, toarce indiferenta pe calorifer, seara te miauna ca sa o insotesti la culcare, se uita la tine cu pleoapele cazute intinzandu-se alene pe fotoliu. Ducesa se vrea scarpinata cand are ea chef, te da jos din fotoliul ei, se joaca cu soareci de plus pe care si-i ascunde bine de tot si ii gaseste tot singura. Face constant laringita daca ramane mai mult de o zi singura, de cat urla de dorul nostru. E sora-mea cica, incat in locul celor 2 farfurii de grau puse de mama in fiecare an de Sf Andrei, acus a mai aparut una: a Ducesei.
Ducesa are aproape 6 ani, nu a avut niciodata pui si s-a pastrat supla ca o donsoara. E o delicata, geloasa peste poate, tare sensibiloasa, rasfatata si vesnica sursa pentru alergiile mele. Pe cat de delicata, pe atat de prostuta e nobila mea. Minte de supermodel. I-i frica de inaltime, de orice scaun pus cu picioarele in sus, de aspirator, sifon, matura, miorlait suspect. N-a primit in viata ei o palma, iar de ii calci codita te scuipa cu dusmanie.
Mai nou l-am cunoscut pe Tzontzonel. Nu-i al meu, e al unor vecini. Gras, cu capul in perfect echilibru cu restul corpului, cu privirea puturoasa, Tzontzonel e motan patit, a trecut prin multe, are tija la labuta din spate, e fante de mahala bucuresteana si degustator de delicateturi culinare.
Sa nu-i fie cu suparare Ducesei, nimeni nu ii ia locul....

Din joben

De ce unele persoane (adica tu, mama) nu pot pricepe ca nu suntem magicieni ca sa scoatem din palaria asta de viata, asa "abracadabra", ce vrem noi? Ca bagheta asta magica nu e unealta universala care sa construiasca si sa darame tot? Ca uneori avem nevoie si de un dram de noroc ca sa se aprinda scanteia? Ca nu la toti din joben iese numai pace si fericire, ca la unii bagheta se mai poticneste in panglica neagra si lucioasa si scoate numai niste particele din cele spuse mai sus si alea cu timp de injumatatire minim?
Ca potiunea mea norocoasa s-a pierdute printre alte borcane, cineva i-a omis/lipit gresit eticheta si-acu am de asteptat sa se imparta toate celelalte borcanele ca sa reusesc sa mi-l identific si pe-al meu.
Ca nu ar strica sa mai facem schimb de vrajitori uneori, cu ai unora preafericiti?

Am asteptat sa ploua

De vreo 2 ani vreau o umbrela buna; mica si rezistenta. Una buna o am de la tata, cu flori mari, galbene dar prea mare pentru toate gentile-saci pe care le posed. Am mai avut una mica, cumparata numa fiindca imi era simpatica: neagra cu picouri albe si maner rosu. A cedat in 10 luni. Deci am plecat azi la cautari. Leonardo-Daniel Ray-Cora inauntru-Leonardo-Daniel Ray. Da, cam asa imi e mie traseul cand fac cumparaturi; nu care cumva sa ratez 1 ron la pret, ori una bucata bluza ascunsa in spatele paltoanelor. Verific la greu, pana vanzatoarele se plictisesc de mine. Si azi de atat verificat am incurcat preturile, culorile nu mai m-au interesat, alea care imi placeau mi-erau prea mari, alea mini prea mici. Deci acus am una bucata umbrela rosie Esprit, fara nimic deosebit pe ea, pe care daca o pierd imi promit mie ca numai cu impermeabil din hidos, care miroase a petrol am sa merg.

In fuga

Sunt un amalgam de energie care nu se iroseste chiar pe nimic, de ganduri gri, de negare a tot ce e verde si cu globuri rosii, a tot ce e decembrie, cadouri si colinde (remember last year? craciunul ala il tot astept...), mereu pe fuga, masurandu-mi in secunde si distante pasii, franta de-a dreptul la sfarsit de ziua, lipsita de sperante, lovita de blesteme. Totul imi pare ca se deruleaza prea repede, ca alerg spre o varsta la care nici ca ma gandeam, ca nu sunt capabila sa fiu un pic cerebrala cu sufletul meu, ca prea mi-l lovesc cu ghilotina, ca prea nu deschid ochii mari sa vad lumea.
As vrea doar un somn lung, fara vise, fie ele si de printesa, din care sa ma trezesc in complet alte coordonate, in care sa imi iau viata de la capat asa cum ar trebui sa cred eu de cuviinta, fara genunchi juliti si sughituri inecate. Sa sparg a naibii vraja din somnul asta odata...