Stropii mei mari

Astazi mi-am inecat sandalele in baltile din spatele spitalului Coltea. Si tare mult mi-a placut. Urma sa ma intalnesc cu o parte din vechea gasca din facultate. Cred ca e prima data in primavara asta cand am simtit cu adevarat ploaia, cand nu imi pasa ca de pe umbrela mea imi curgeau siroaie picurii pe fusta, ca tocurile mele nu se vedeau de lacuri, ca simteam apa calda gadilandu-mi talpile. Nu vedeam nimic in fata, doar lumina farurilor refractandu-se prin apa de ploaie si umbra Universitatii. Eram eu si ploaia. Si putin miros de asfalt de duminica incins.
A fost poate cea mai frumoasa zi, macar frantura de zi din sezonul asta de primavara-vara. Desi putin egoista, a fost ziua mea cu miros de ploaie.

Cine sunt astia cu YALE???

Astazi cand am revenit acasa am zarit, lipit de clanta usii ( n. a. usa normala, maro, fara securizare, metale si alte chestii...ma rog cu 3 yale) un postit "mersi, pt TV!". In prima secunda nu m-am dumirit eu bine ce vroia sa spuna, era scris de mana, am zis ca un vecin mi-a lasat vreun bilet de amor, apoi am refacut conexiunea, am dezlipit postitul (parca picioarele mele se zgaltaiau putin), am gandit "e bine ca te-ai multumit doar cu TV-ul...", am intors postitul pe verso si am citit urmatoarele "Gandeste-te mai bine cand cumperi o incuietoare! Foloseste Yale!" .
Ok oameni buni, am priceput mesajul, care nu e nicidecum hazliu, ci mai degraba imi suna a macabru! Poftim, sunt eu tare de inger (ha!), dar daca in locul meu era batranelul de la 7, care se opreste la 5 m mersi ca-l tine inima, care are 2 infarcte la activ, care putea sa crape in fata usii ca niste idioti i-au lipt pentru reclama personala un bilet in care se sugera furtul TV-ului! Cine mama naibii sunteti astia cu Yale, ca sunt pornita sa va reclam!
Cati dintre voi ati mai patit asta? E prima data cand dau de asa ceva in usa, recunosc ca am bagat cheia nitel tremurand, ca am aruncat o privire spre televizor, ca am vazut stele verzi, ca am retrait momentele de acum 3 ani cand m-am trezit (culmea chiar pe la jumatea lui mai) fara nici o bijuterie in casa.
Va atasez pozele ca sa stiti cum arata ale naibii de postituri ale idiotilor de la YALE!

La vot

La tara oamenii se imbraca frumos si se duc la vot. I-am vazut astazi. Treceau agale, in camasi curate, cu basmale inflorate, oprindu-se acolo unde vecinii iesisera la poarta. Unii mai stateau de vorba cu vecinii pana se domolea ploaia. Aveau ochelarii si buletinul la buzunarul de la piept.
Bine cu ploaia, ca altfel ii gasea pe camp votul, mai ales pe cei tineri. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, numai batrani am vazut pe soseaua principala a satului. Batrani si nepoti. Pentru ei e datorie, asa cum e sa te duci la biserica. Au auzit la TV ca trebuie, au repetat seara la poarta, cu vecinii, cum sa puna stampila, s-au codit, au zis ca “au sa puna asa cum crede Dumnezeu mai bine” ca tot aia mari de la oras stiu mai bine cum va sta treaba.
Pana la urma nu-i intereseaza prea tare, viata lor e tot aia, batranetea la fel ..si pensia.

Marionete au BA?

Ma tot intreb cat avem de-a face noi cu viata noastra? Cate dintre actiunile noastre apartin vointei proprii si cate apartin destinului? Ati trait vreodata cu impresia ca suntem legati de niste fire si nu ne miscam altfel decat dupa ceea ce ni se dicteaza? Ca tot ceea ce executam nu este al nostru ci al destinului? Ca si daca scapam din fire, suntem repede reprinsi in ele si totul se rastoarna intru echilibrul destinului…

As vrea sa cred asta, desi ma tem ca ar fi o lasitate pentru mine ca om. As vrea sa cred ca nu pot face nimic si sa las sa se intample. Pana la urma poate as deveni vegetanta. Totusi, ma simt uneori prinsa im mreje si incapabila sa ies din el. Orice as face, vointa mea nu raspunde.

Sau poate nu e intru totul asa. Soarta ne lasa o libertate limitata, care tine de dezvoltarea personala, de evolutia noastra ca si componente ale lantului uman, dar intervine in momente cheie, defel schimbabile de catre noi. Intervine pentru a aduce echilibrul.

Nu aiurez si nu bat campii. Dar toti cred ca am trait momente cheie, care nu au tinut de hotararile noastre, toti ne-am simtit uneori neputinciosi. Culmea ca numai evenimentele fatale sunt adesea catalogate drept “plasmuiri ale destinului”. Cat credeti in destin? In acel “asa iti e scris”?